Mai 222013
 

Ziua noastră s-a terminat foarte bine, adică în hohote de râs. Navigând, pe un site ne-a apărut un anunţ-solicitare. (Transcriem ca atare.) ” În scopul de a combate abuzurile, avem nevoie pentru a verifica dacă eşti om înainte de a proceda. Vă rugăm să introduceţi caracterele pe care le vedeţi în imaginea din stânga şi apăsaţi enter.”

Am trecut proba voioşi. Suntem oameni.

Drept urmare, pentru a avansa în adevărul obţinut, vom încerca să ne menţinem vii cât mai mult. Din fericire, socoteala asta simplă şi primitivă nu rimează cu „tutun”. Din nefericire, din nesocoteală se moare.

Nu prea ştim de unde s-o apucăm cu explicaţiile, pentru că acesta, stiţi bine, nu este un site de psiho-oncologie. (Vă recomandăm să aşteptăm, împreună, punerea în pagină a site-ului frate, la fel de pozitiv şi de optimist, cabinetdepsihologiemortală.ro, acolo unde vom vorbi doar despre cancer şi feţele lui.)

Pe scurt (cât suntem noi în stare de scurt): cancerul nu e o boală, ci vreo sută de boli diferite. Câtă vreme ni se tot scurg zilele, suntem expuşi  fumului de tutun, radiaţiilor, viruşilor etc. Suntem expuşi exteriorului nostru la fel de mult cât interiorului nostru (substanţe chimice, sistem imunitar etc.), oricare dintre acestea fiind extrem de abile şi de capabile să provoace mutaţii genetice care să conducă la proliferare malignă. La cancer, adică. Câte gene avem, atât de multe posibilităţi există ca ceva rău să se întâmple. Cum traducem acest „rău”? Cancerul apare atunci când reglajul diviziunii şi morţii celulare nu mai este eficient, pentru că ceva a intervenit. Oncogenele stimulează proliferarea celulară. Oncosupresoarele o inhibă. (În plus, avem în zestre gene care protejează, atât cât sunt ele în stare – şi sunt!, ADN-ul, integritatea lui şi fidelitatea replicării.) Aşadar, pe linie logică (şi, oarecum, literară), beleaua mutaţiilor genetice poate apărea din două directii: activarea oncogenelor/inactivarea genelor supresoare. Procesul de carcinogeneză începe cu o mutaţie pe oricare dintre ele, declanşându-se mai apoi un proces de degenerare celulară şi o trecere, cu mare uşurinţă,  de la fenotipul normal la cel tumoral (dar incognito şi în linişte, pentru multă vreme şi pentru multă lume).

Imaginaţi-vă o prăpastie care există în mijlocul lumii noastre. E prăpastia noastră, pentru care avem  acte de proprietate genetică. ÎNSĂ NU TOATE CELULELE NOASTRE SE AFLĂ PE MARGINEA EI, FĂRĂ NICIO ASIGURARE, GATA SĂ SE PRĂVĂLEASCA FĂRĂ SCĂPARE.  E mai rău: unele dintre ele, aflate, în termeni fizio-geografici, departe de vuietul şi de curentul acelui hău, sunt trase spre prăpastie. Conduse, ca să ma exprim şi mai clar. Aduse, ca să plasez responsabilitatea noastră la locul pe care îl merită. ORICARE DINTRE SUBSTANŢELE AGRESIVE de care vorbeam la început sunt ÎN STARE, PRIN MUTAŢIILE PE CARE LE FUNDAMENTEAZĂ, SĂ INIŢIALIZEZE PROCESUL CARCINOGEN.

Căntecul sirenelor, vă amintiţi?

Ţigara. Cel mai puternic cancerigen dintre toate elementele identificate.

Ducem cu noi, oricât ne-am dezice de ea, pe ea, prăpastia. Cancerul este încărcat în genomul nostru, aşteptând să fie activat. Credeai că îi dai foc atunci când îţi aprinzi o ţigară? Că umpli hăul cu scrum şi mucuri strivite, transformând prăpastia goală într-un munte plin, nou, sănătos, plin de fudulie şi de curaj? Realitatea e că nu faci altceva decât să te arzi, continuu, pe tine. Ţi-o tragi, cum ar veni. (N-am vrut să spun: îţi bagi ţigara aprinsă în fund, vai de cei cu cancere colo-rectale.)

Vom scrie, zilele următoare, despre nişte experimente cu nişte rezultate năucitoare.

Şi despre cum s-a lăsat Sorina de fumat, acum vreo 15 de ani. (Acum are 43, fuma de la 18.)

Martin Page s-a hotărât, într-o carte, să devină prost. Ea (fiind câine, în zodiacul chinezesc), s-a încăpăţânat să rămână.

Însă până atunci, gândiţi-vă la cele de mai jos (şi faceţi chiar şi o paralelă tâmpită, de exemplu cu mita electorală.)

Prin anii 1945, într-un zdravăn context de şubrezire economică, în Marea Britanie preţul ţigărilor a crescut cu un şiling (buget care trebuia susţinut prin taxe adiţionale), dar, în acelaşi timp, celor care declarau că sunt fumători,  li se acorda, în bani reali, un „supliment pentru tutun”.

Oamenii au fost plătiţi ca să fumeze. Nu li s-au dat bani de pâine, ci de ţigări. Cum ar veni, au fost puşi să semneze: declar pe proprie răspundere că sunt fumător şi că am nevoie de bani pentru a fuma, bani pe care îi voi primi de la voi şi pe care îi accept cu mândria unui fumător veritabil, sprijinit, iacătă, de stat, pentru că interesele noastre comune şi ale industriei de profil sunt mult mai importante în acest univers economic global, decât, ce fum idiot!, viaţa mea singulară.

Gândiţi-vă, vă rog, la acest tablou sinistru, de cea mai bună calitate. Fiind, foarte simplu, realitate. Oamenii au fost plătiţi ca să fumeze.

***

(Schimbînd registrul grav(itaţional), suntem uimiţi, în continuare, de lipsa de profunzime retorică  întâlnită pe un site la care ne raportăm existenţial din timpuri aniversare, cam de când am descoperit, cu nedisimulată uimire, cum că gîndirea se produce undeva în cap, capul e cel cu păr şi cu două găurici laterale, explicându-ne astfel, de ce e mult mai excitabil decât alte organe. (Vestea  bună derivată din context: doamnelor şi domnişoarelor, nu mai căutaţi cu oglinda introvizoare – pentru punctul G există doar teorii, nici măcar o dovadă localizatoare.) Aşadar. Suntem uimiţi de recomandare. Cum am putea, dumnezeule mare, să ne irosim scriiturile virtuale pe un Brad casnic, cu copii mici de mână şi cu nevastă, wow, ameţitoare, câtă vreme pe lume există cel puţin un porc care a simţit răsuflarea lui Clooney în cearceafuri comune şi pe aceeaşi saltea foarte tare?!)

 

 

 

Sorry, the comment form is closed at this time.