Iun 272013
 

Cel mai probabil, aşa cum v-am învăţat deja, v-aţi aştepta la o abordare teoretică, clasică şi seacă a teoriei estimării şanselor, aşa cum o relevă Kahneman, în care să regăsiţi, desigur, concluziile următoare:

– probabilitatea evenimentelor improbabile (incerte, dubioase, problematice) este, de regulă, supraestimată;

în deciziile lor adiacente, oamenii supraponderează astfel de evenimente.

Deşi nu ar părea, nu ar fi deloc constructiv pentru Dumneavoastră şi nici onorant pentru noi dacă am relua ceea ce am învăţat deja, de multă vreme şi pentru prima dată, de pe alt site unic şi românesc, cu adevărat serios şi mustitor de inteligenţă upgradată mereu şi, categoric, irepetabilă.  Da, e vorba de promotorul sonor şi rimat al lui Kahneman, Adrian.

Nu vom explica aici ceea ce Dumneavoastră aveţi datoria să procuraţi direct de la sursă (fiind cel mai select şi potent public pe care îl poate avea cineva.) Ceea ce însă vom sublinia va fi că tendinţa de a supraestima şi suprapondera evenimentele nu este un canon absolut, dar are, ca în orice mare muzică ce îşi respectă statutul şi succesivitatea, o desfăşurare robustă şi impetuoasă. Va trebui să vă educaţi să fiţi atenţi, întotdeauna, la focalizarea atenţiei Dumneavoastră, la manipularea ei prin proeminenţa evenimentelor descrise, prin vivacitatea şi formatul în care vă este descrisă probabilitatea. Să vă întrebaţi: ce anume îmi împinge sau îmi trage alegerea? Din spate, experienţa? Din faţă, descrierea? Dacă aveţi (ne)norocul unei foarte bune puneri în pagină, descrierea va exacerba neruşinos efectul de probabilitate alocat fenomenelor rare sau chiar improbabile. Un astfel de eveniment va fi întotdeauna supraponderat dacă atrage atenţia în mod special. La polul opus, în contrast accentuat, supraevaluarea nu îşi va face de cap niciodată în alegerile bazate pe experienţă, iar supraponderarea aşişderea.

Asta-i doar o infinitezimală parte din moştenirea lui Kahneman. Credeţi-ne pe cuvânt, garantăm pentru Dumneavoastră, nimeni nu o să vă acuze de profanare mintală dacă i-o smulgeţi direct, când încă e în viaţă şi miroase, viu, a tipar.

… Bine, măi sorinoşilor optimişti, da’ care-i vestea bună de azi? Mare dreptate aveţi să ne întrebaţi.

Ea e cam tristă, ca orice veste bună care se respectă şi e autentică.

Vestea bună e aceea că Dumneavoastră, uitându-vă oripilaţi după acel numitul şi mama Dumneavoastră personală care ce făceau în stradă, vaaaaaiiii … nu m-aţi observat chiar pe mine, partea feminină din Sorin şi Sorina A.G., care treceam, radioasă,  prin faţa lor cea unită, giugiulindu-mă, absolut academic şi senzaţional, cu George Clooney. Efectul, ca să-l denumim ca la şcoală, e acela de orbire a atenţiei. Aşa că, în context, îmi face o deosebită plăcere să rezum ceva absolut amuzant (mai ales prin moţul cel intrigant….), un experiment al lui Daniel Simons şi Christopher Chabris, replicat, senzaţional, de Michael Shermer. Pe scurt, nevinovaţii erau determinaţi să urmărească două echipe a câte şase jucători, unii în tricouri negre, alţii în albe, care, într-o cameră foarte mică, jucau baschet, folosind, pentru o distracţie absolută, două mingi. (Rotunde.) Sarcina cobailor observatori era aceea de a număra pasele echipei albe. (Şi numai acelea.) După 35 de secunde de la începerea jocului, în cameră intră o elegantă doamnă gorileasă, care trece exact prin mijlocul jucătorilor, se bate, emblematic, cu pumnii în piept şi, după 9 secunde, iese.

Rezultate Simons şi Chabris:  50% dintre bieţii număraci nu au observat gorila.

Rezultate Shermer, care a introdus filmuleţul cu pricina în prelegerile sale (timp de câţiva ani, peste 100.000 de persoane): mai mult de jumătate nu au văzut gorila. În plus, deloc surprinzător, de fiecare dată când şi-a propus să fie elegant, dar malefic şi a introdus competiţia între sexele observatorilor (inducând supremaţia observativă nativă a celor slabe sau, după caz, a celor tari şi frumoşi şi favorizând supra-concentrarea orgolioasă care ştim şi noi ce perversă mică se dovedeşte…), a scăzut şi mai dramatic numărul celor văzători de gorilă.

Însă bomboana de pe colivă (pe care o vor savura mai ales psihanaliştii, chiar dacă sunt diabetici) stă în marele final al lui Shermer. Cel mai mic procentaj de remarcare a gorilei a fost obţinut într-un grup de 1500 de psihologi comportamentalişti, observatori profesionişti ai comportamentului uman. Aproape nici unul nu a remarcat gorila.  (… Dacă nu mi-aş fi realizat dezvoltarea personală în zona cognitiv-comportamentală, acum m-aş tăvăli pe jos de-atâta râs. Aşa stând lucrurile, mă abţin.)

 

… În final, vă rog, vă implor, vă conjur, e unica mea şansă să ajung la televizor şi să devin cineva, o vedetă internaţională cât de mică… chiar nimeni-nimeni nu m-a văzut cu Georgică?!

  One Response to “… Şi ce gorilă frumoasă eram!”

  1. Hi,

    Sorina, eu chiar te-am văzut cu Georgică! Nu degeaba ți-ai trecut tu în asociația sorinească și inițiala G. Dar știi ceva? Eu cred că Georgică nu a fost primul G(iugiulit), absolut senatorial și chiar senzorial.
    Ce-ai zice de antepenultimul g (din cele 2 nume sorinești). Nu-i un nume? Și nici prenume? Mai degrabă un supranume sau chiar pseudonume! Mai știi…, un mic renume de vedetă internațională.

    Mulțumesc laurit pentru un text argintuit!

Sorry, the comment form is closed at this time.