Iun 262013
 

Faptul că astăzi e zi de doliu naţional ne-a oprit ca aseară să explicităm, în felul nostru mai jucăuş şi poznaş, cum e cu pariul cel enervant, intersectat cu un nou exerciţiu pe care vi-l propuneam. Va reveni şi vremea lor. Din fericire, nu se moare deloc din curiozitate sau din aşteptarea unui răspuns la „de ce”-ul inductor de complexitate.

Astăzi, în România e zi de doliu extins. În care contemplăm împreună, în ansamblu, cea mai grea nedreptate.

Oamenii aceia, care nu învăţaseră încă să moară (căci deprinderea morţii fizice ar trebui să înceapă încă din şcoala primară), au căzut într-o râpă de peisaj de-a dreptul superb (… au căzut într-un tablou, ce hohot de artă amară…) şi, din adâncimea  unei morţi prăvălite în pământ foarte dens, n-au mai găsit niciun drum înapoi, pe celălalt sens.

Însă moartea lor individuală, la nivel universal, nu reprezintă nimic. Nici măcar moartea lor împreună. Asta-i vestea cea bună, oricât de dur ar părea. Moartea lor, nefiind în stare să schimbe nimic din mersul înainte al lumii, ne arată că, de fapt, moartea nici nu există. Şi că n-ar trebui să ne temem de ea.

Nu e deloc un sofism – spunea un filosof, cândva -, dacă afirmăm că moartea este relativă de-a dreptul, mai puţin pentru noi. (Noi-ul duios, cel care moare.)

Aşa că, pentru că ne adorăm, fără niciun motiv, universul  rotund şi evolutiv, asta-i cea mai bună veste de azi.

Au murit. Să le fie ţărâna uşoară. Îi iubim, aşa, morţi, cum (nu) sunt.                                                                 

Şi le mulţumim din adânc. Moartea lor cruntă ne dăruieşte iar asigurarea că noi, ceilalţi, rămânem să călcăm, în continuare, pe vânt.

Sorry, the comment form is closed at this time.