Mai 092013
 
Iacătă o veste cu adevărat minunată, de primit cu braţele deschise alături de orice nou răsărit.
Dacă aţi parcurs vreun curs de psihologie medicală (am plusa prea mult pomenind de psihooncologie), aţi aflat că, dacă v-aţi îmbolnăvi cumva de viaţă într-un fel cam mortal, lipsit de dimineaţă, ar trebui să treceţi („toţi bolnavii trec”) prin nişte etape psihologice ale îndurării. (De fapt, ale durerii morale, noi însă ne simţim mult mai aproape de termenul „îndurare”, considerându-l, în context, ca un fel de licenţă poetică pe subiect.)
Nu, nu sunteţi obligaţi să le parcurgeţi şi nici nu aveţi setată în voi vreo maşinărie de dictare, care să vă forţeze plasarea, cuminţi sau nu prea, într-o anumită stare.
Vă puteţi confrunta cu moartea cum vreţi. Cum vă duce capul. Cum vă ţin picioarele.
Cele 5 stadii ale durerii morale (Kubler-Ross, 1960) sunt contestate de noua generaţie de supraveghetori-gestionari ai secvenţelor finale. (Să le spunem, pentru efectul artistic, psihooncologi.) O fi bine, o fi rău? Să lăsăm pre(a)murirea fără disciplină? Fără stadializare? Riscăm, greşim, înşelăm, crezând în continuare în ele, plusând pe orientare?
Încă n-avem habar, ne bucurăm doar, ca nişte copii, că nu mai suntem constrânşi, cei vii sau cei aproape gri, sa ne adaptăm, în final, vreunui tipar.
 
 
 Scott O. Lilienfeld, Steven Jaz Lynn, John Ruscio, Barry L. Bezerstein,”50 de mari mituri ale psihologiei populare”, Editura Trei, 2010

Sorry, the comment form is closed at this time.