Iun 182013
 

Ea, un aspect de zână veritabilă, el, un Făt-Frumos grizonant.

Ea, undeva pe la 5 ani, el pe la 50, dar am concluzionat, fără drept de tăgadă, cum că e fiica personală, nu nepoţica.

Ea, în faţa vitrinei cu jucării, la care mă uitam şi eu, mare vrăjitoare în căutare de peripeţii:

„Îmi place mult bucătăria asta. Te rog, mi-o iei?”

(… Recunosc că, nonverbal, am încurajat-o eficient şi discret, prea era o bucătărioară frumoasă.)

„Păi nu ţi-a adus Moş Crăciun una la fel?”

„Vrei să spui «mami», nu Moş Crăciun. … Nu, aceea era mai mică şi mai verde. Şi nu avea blendăr.”

„… Ei, mami! … Moş Crăciun ţi-a adus-o.”

„Eu îţi spun că mami. Nu există Moş Crăciun.”

„Ei, nu există!…”

Ea, cu fruntea lipită de geam, vorbind mai mult singură:

„… Da, da, Moş Crăciun, ce să-ţi spun?… De-aia nu vă ajung niciodată banii şi vă certaţi pentru ei, că dacă daţi întotdeauna vina pe alţii …”

Sorry, the comment form is closed at this time.