Iul 072013
 

Of. Că dacă am fi avut o dispoziţie mai voioasă, ne-am fi ocupat de nenea acela care, nefiind la curent că în România se desfăşoară, cu succes fulminant, lăsatul de fumat organizat şi mersul ordonat înspre fericire, şi-a consumat toţi banii de avion ca să ajungă să posede un cap introdus într-o cuşcă de sârmă care să-l apere de sexapiloasa ţigară ce-i atenta, nu lipsit de oarecare tandreţe, zona orală. (O centură de castitate cranio-bucală, ce altceva?) Pe de-o parte, fiind deja recunoscuţi pentru creativitatea noastră extraordinară, ne simţim de-a dreptul  jigniţi că nu a apelat la noi pentru metode net superioare de intromis capul în ceva pentru a scăpa de altceva, pe de altă parte, ne vine să-l pupăm pe obraji da’, iacătă, nu mai avem pe unde, pentru că ne-a reapropiat de promisele articole legate de fum, fumat, fumăreţi şi fumigene, toate legate de ideea testelor şi experimentelor extra-indigene. (La vremea când am ameninţat omenirea cu ele, nişte apropiaţi de-ai noştri ori se lăsau de fumat, ori tocmai se apucau, aşa că nu ni s-a părut deloc potrivit să punem povară intelectuală pe nevoia lor declarat esenţială.)

S-ar putea să nu vedeţi nicio legătură interesantă între scorbut şi ţigară, ca să nu mai pomenim de vreo intersectare cognitivă cu prezenţa, absolut remarcabilă, a lui Florence Nightingale. Şi nici să nu-i întrezăriţi în peisaj, preconizaţi exemplar, pe remarcabilii  Hill şi Doll (unul dintre ei fumător). Ba mai mult, fie-ne cu iertare, unii dintre Dumneavoastră s-ar putea să nu ştiţi nici măcăr ce-i scorbutul, iar asta doar din cauza frăgezimii aniversare, nu a vreunei breşe culturale. Şi nici de Florence să nu fi auzit, căci tipesa nu se dădea rotundă pe ecrane prea plate, ea era doar „femeia cu lampa” ce bântuia, pe vremuri, prin spitalele pline de moarte. Însă pe James Lind, n-avem nicio îndoială, îl cunoaşteti deja, publicul de aici fiind, în mare parte, în primul rând al altora.

James Lind – să ne propunem să reţinem asta -, a „inventat” testarea clinică, cea pe care calcă acum medicina modernă, ori asta este, deja, o veste grozavă. Scorbutul, nenorocirea care-i putrezea pe marinari, avea legătură directă cu noţiunea de vitamină (da’ cine ştia?), minune pe care organismul nostru nu o poate produce nicicum, ci o caută, dacă ştie cum, prin varii alimente proaspete, crescute la lumină, cărora marinarilor le lipseau. Cădeau, săracii, pe capete (… ok, dacă insistaţi, scoatem şi artileria descriptivă: rădăcinile dinţilor le erau dezvelite de gingiile putrede care miroseau a hoit dospit şi năclăit de bube mustinde, sângele le curgea, în şuvoaie, din ele, faţa le era umflată şi deformată, plină de pustule albăstrui, îi dureau toate oasele, muşchii nu mai răspundeau, se dezintegrau ligamentele şi tendoanele, cartilajele se mâncau, nu se mai puteau ţine deloc pe picioare şi, ce să vezi, nu se gândeau prea mult şi mureau.) Ei bine, unul dintre remediile folosite în acea vreme, pe lângă diversele năzbâtii medical-creative şi foarte celebra lăsare de sânge (flebotomia de astăzi, practicată şi acum acolo unde este cu adevărat indicată, de exemplu în policitemia vera, … ştim ce înseamnă, nu, mulţumim, preferăm să nu intrăm în amănunte pitoreşti, sângerânde), era punerea marinarilor la muncă extremă, doctorii de atunci observând, nu-i aşa, că scorbutul se ţinea scai de marinarii cei leneşi. … Oh, zei şugubăţi şi atât de mult responsabili, de ce i-aţi lăsat pe bieţii muritori să confunde, absolut elementar, cauza cu efectul? (Căci nu lenea îi scorbuto-vulnerabiliza pe marinari, ci taman invers, scorbutul îi sleia de puteri.)

Aşa că prin 1746, James Lind, un timid şi tânăr medic de marină militară, s-a îmbarcat pe Salisbury şi, cel mai probabil din cauza legănării monotone pe valuri, nu a vreunei inteligenţe ritmice, raţionale şi practice, a gândit şi abordat situaţia extrem de scorbutică făcănd o curajoasă abstracţie de legea continuităţii imitative şi de norma medicală impusă şi a pus în practică prima testare clinică controlată din lume.

Ia să vedem ce-a făcut nenea Lind, poate ne vine şi nouă vreo idee (noi duminica muncim, nu ne odihnim):

– a identificat 12 marinari cu simptome asemănătoare, aflaţi cam pe aceeaşi muchie a vieţii lipsite de vitamine;

– a aşezat hamacele lor de aceeaşi parte a navei, ca să-i bată soarele la fel; (… înţelegeţi, nu-i aşa, că unele precizări metodologice sunt subsumate şi devotate amplificării efectului artistic şi ne aparţin în totalitate… cine ştie, poate că în mai 1747 era cam întunecat şi  picura zilnic);

– le-a pus la dispoziţie acelaşi regim alimentar,

aşadar, în primul rând a asigurat corectitudinea cadrului de testare şi abia mai apoi a trecut la regizat şi experimentat. A împărţit marinarii în 6 perechi, tratându-i cam aşa:

– prima pereche: cidru, un sfert de litru;

– a doua: 25 de picături de vitriol;

– a treia: câte două linguri de oţet, de trei ori pe zi;

– a patra: apă de mare, un sfert de litru, o dată pe zi;

– a cincea: o amestecătură de usturoi, muştar, ridichi şi smirnă;

– a şasea pereche: două portocale şi o lămâie, zilnic.

Un al şaptelea grup de marinari, cel de control, nu a primit nimic, în afara regimului alimentar comun. Precizări importante: Lind nu credea în celebra lăsare de sânge, aflată atunci la mare modă medicală (cea care l-a ucis pe George Washington căci l-a golit, absolut nejustificat, de lichidul vital) şi a avut curajul să nu o ia în calcul defel, cât despre citrice şi folosirea lor, a fost o pură întâmplare.

Testarea fusesă gândită pentru o perioadă de două săptămâni, însă după şase zile rezerva de citrice s-a terminat, aşa că evaluarea rezultatelor a fost forţată de-a dreptul, însă, ce să vezi şi chiar să crezi, marinarii din perechea a şaşea erau aproape vindecaţi.  (O oarecare îmbunătăţire a stării s-a putut observa  şi în cazul celor care băuseră cidru, însă absolut niciuna în cazul celorlalţi.) Aşa că Lind, deşi folosise un eşation extrem de mic, stăpânise suficient de bine variabilele încât să poată demonstra că tratamentul cu vitamina C (ce avea să fie descoperită ulterior, asta-i altă poveste) este cu adevărat eficace.  (Este foarte adevărat că, deşi Lind, în timiditatea lui feciorelnică, a scris, totuşi, un tratat despre scorbut, şi-a subminat, în paralel, propria descoperire pentru că, în ideea de a fi mai uşor de folosit şi mai la dispoziţia marinarilor, a pus în practică şi distribuire ideea unui concentrat de citrice conservat prin fierbere, ceea ce a dus la distrugerea vitaminei C, la o replicare experimental-terapeutică de-a dreptul nefericită şi la transformarea unui tratament eficient într-unul care, în final, picura apă de ploaie, reîntorcând scorbutul în matca cea marinărească, cu corpurile avitaminicilor morţi aruncate din navă.

… Asta e. E duminică, mergea un articol mai provocator. Însă nouă ne place dragul de Lind tot timpul, pentru că ne-a oferit începutul.

Acesta a fost exemplul de veste bună numărul unu.

Dar pentru că, totuşi, e duminică şi se pomenesc morţii, fie c-au murit de scorbut sau ba: 

http://www.youtube.com/watch?v=vIBdJFSGnm4

www.7sur7.be/7s7/fr/1504/Insolite/article/detail/1663355/2013/07/04/Une-cage-autour-de-la-tete-pour-arreter-de-fumer.dhtml

Sorry, the comment form is closed at this time.