CPR

Iun 252013
 

Astăzi, Colegiul Psihologilor din România, din proprie initiaţivă şi cu acceptul Domnului Secretar de Stat Raed Arafat, a hotărât să acorde servicii gratuite de asistenţă psihologică post-traumă victimelor accidentului rutier din Muntenegru şi, desigur, familiilor celor direct implicaţi, rămaşi vii sau, din păcate, foarte decedaţi.

Salutăm această iniţiativă constituită pe bază de voluntariat veritabil şi reamintim cititorilor mai târziu conectaţi că în Muntenegru s-a murit pe capete. Aceasta e o veste care nu poate fi nicidecum prelucrată pentru a se transforma într-una bună de exploatat, optimist, pe un astfel de site, însă am putea să încercăm să ne gândim cât se poate de realist la moarte şi la durata ei în oamenii care rămân s-o trăiască, să avem capacitatea şi puterea de a ne gândi la prognoza afectivă reală a unei astfel de nenorociri (şi a oricărei alta). (Să depăşim inocenţa de a-l lăsa să gândească şi să simtă, pentru noi, pe Dumnezeu.) Oamenii aceştia suferă îngrozitor, fără nicio îndoială, aşa cum aţi făcut-o şi Dumneavoastră în nenumărate situaţii în care evenimente declanşatoare de emoţii negative v-au zgălţâit, amarnic, pilonii de susţinere existenţială. Însă la fel de mult, cu toţii, aţi suferit şi de eroarea sistematică a durabilităţii, anticipând o întindere a rămânerii în nefericire, din fericire, incorectă.

Aceasta e vestea bună de azi, care nu interferează, se înţelege, cu durerea revoltată pe care o avem faţă de un astfel de sângerariu. Chiar şi evenimentele ieşite din comun (moartea violentă a unui apropiat, diagnosticarea unei boli incurabile, pierderea unui copil într-un accident macabru) au un impact mai slab asupra stării de bine pe termen lung decât s-ar putea crede. (În context, cred că-i mai potrivită înlocuirea termenului de „stare de bine” cu, să zicem, „normalitatea afectivă”.) De ce devine posibilă o astfel de eroare, de ce credem, cu toţii, că vom rămâne nefericiţi mai mult, foarte mult, cât mai mult? Pentru că eroarea sistematică a durabilităţii vine la pachet cu incapacitatea de a ţine cont de puterea propriului sistem de imunitate psihologică, rămas pe la fund, undeva, nevăzut.

Durabilitatea nefericirii nu este atât de lungă precum o apreciem, invariabil, cu toţii.

Nu e nicio nenorocire ca după puţin timp după orice fel de oribilă moarte (câteodată chiar foarte puţin, incredibil de puţin), să simţi că te poţi întoarce la treburile tale, la muncile tale, la iubirile tale, la uitările tale. Iar asta nu te face un om mai rău, un supravieţuitor lipsit de morală, un urmaş iresponsabil, un individ lipsit de valoare. Vei fi şi mâine, aşa cum ai fost şi înainte de moarte, la fel de bun şi de echitabil.

E bine ca orice om de rând să afle acest lucru.                                                                  

Dar cel mai important, e vital ca asta să înveţe psihoterapeuţii.

Michael Shermer, „Inteligenţa pieţelor. Maimuţe empatice, oameni competitivi şi alte poveşti dintr-o economie competitivă”, Curtea Veche, 2013

Daniel Gilbert, Elisabeth Pinel, Timothy Wilson, Stephen Blumberg, Thalia Wheatley, „Immune Neglect: a Source of Durability Bias in Affective Forecasting”, Journal of Personality and Social Psychology, 1998

Sorry, the comment form is closed at this time.