Mai 052017
 

Ceea ce observ cu mare acurateţe este că, de când mi-am definit şi mai clar opţiunile şi activităţile profesionale, toată lumea fuge de mine ca de dracu’, nu carecumva să ajungem să vorbim despre moarte şi facerea ei. Prietenii (inclusiv colaboratorii apropiaţi), cum aud de boli ameninţătoare de viaţă, de muribunzi, de moarte văzută prin mai multe perechi de ochi, auzită prin nări şi holbată ea însăşi prin ambele urechi, îşi scuipă în sânuri, spun „ptiu!, diavole rău şi pervers!” şi îşi amintesc, în ultimul moment (… ce clişeu ieftin ….) că au ceva extrem de important de făcut. (Genuflexiuni, maratoane, audienţe la Preşedinţie, acţiuni de caritate în Africa Centrală. Prima dată am zis că mi se pare, că o fi de la parfumul meu, că mi-am dat prea mult după ureche, spre spate. A doua oară că-i de la o viaţă a lor, plină de realitate. Acum ştiu sigur că e de la moarte.) (Drept urmare, pe linia unei dreptăţi existenţiale nepărtinitoare, ceea ce voi observa după ziua de astăzi vor fi alte nenumărate cioburi zornăitoare, cel mai probabil de la geamurile mele de la balcon.)

Nu prea ştiu cu ce să încep (ca să nu mă izbească vreunul chiar din start, drept în mirabila faţă.) Pentru unii „din păcate”, pentru mine din simplă fericire, nu m-am simţit absolut niciodată conectată la ceva superior sau exterior mie. Doar mintea şi corpul meu sunt ceea ce eu sunt, aşa cântau toate melodiile pe care le-am auzit, încă din copilărie. (Deşi unii dintre membrii familiei mele făceau vocalize aprige în biserică, ba, ca să le iasă bine tonalitatea stăteau chiar în genunchi şi pupau de zor icoane de lemn şi metal, cică s-ar produce un fel de melodo-electricitate, care se transmite cel mai bine prin coate …) Faptul că nu m-am simţit vegheată de cineva nu mi-a dat, absolut niciodată, vreun sentiment de nesiguranţă şi nici nu m-a anxietat pe şira spinării. Nu m-am simţit nici ocrotită, dar nici abandonată sau persecutată. (Abandonul şi persecuţia, în formele lor monstruos de obişnuite – vin, se nasc şi cresc mai ales pe linia religiei, a bunului Dumnezeu.) Nu am simţit că există un plan divin pentru mine. Vreun sfânt care să alerge după mine cu procesul verbal de semnat sau vreun înger care să mă fi luat în custodie. Nu am avut nevoie de el. (.. Şi dacă nici eu nu am trecut prin suficiente experienţe bulversante care să te poată aduce, măcar în stare de conştiinţă modificată, să te arunci, cu buzele toate, la picioarele unui salvator suprem …) Am ştiut – cumva organic -, că dacă cineva poate avea vreun efect asupra lumii, aceea aş putea fi eu, nu Dumnezeu. Să-mi fie cu iertare neobrăzarea, dar m-am simţit mai puternică decât el. Şi mult mai folositoare mie. Maimuţe încă nu treceau pe uliţă, să tresar în vreun fel, dar în planul unei inteligenţe de care abia în ultimii ani am început să mă ruşinez, simţeam, încă de la câţiva ani, că înţelegerea umană e îndeajuns de puternică ca să găsească, la un moment dat, un răspuns curat, dar încă plin de mister, un răspuns a-El.

Acum cred cu tărie că autoritarul creaţionism este antiteza totală a ştiinţei, un distorsionabil mecanism de practici false şi că, aşa cum punctează foarte bine Atkins (sau Dawkins?, sau Hitchens?… habar nu mai am, în ultimii ani am dormit cu toţi trei în braţe), nu poate realiza nimic, cu adevărat nimic, cu excepţia subminării unei înţelegeri autentice şi tenace.

Cred (… spun asta ca să dreg, oarecum, situaţia…), cred că reacţia viscerală pe care am simţit-o astăzi îşi are o nedetestabilă origine lingvistică, căreia îi sunt tributară, pentru că, înainte de toate şi chiar după ele, a fi ortodox înseamnă a fi, a te plasa, a rămâne în conformitate cu credinţa oficială, cu învăţătura bisericii. A fi psiholog înseamnă a fi exact contrariul. Ştiinţa, căreia psihologia îi datorează demnitatea şi chiar măreţia, înseamnă ieşirea din frică, din condiţionare culturală, de ce să n-o spun pe şleau, chiar din lenea mentală. Un psiholog adecvat la cap înţelege şi propagă faptul că mecanismele care îl ţin în viaţă pe Dumnezeu sunt explicabile prin ele însele sau prin altele, mult superioare, dar într-un plan cât se poate de uman, nu prin chiar El. Psihologul zilei prezente e un slujitor al aproapelui (de orice religie!) în cu totul alt mod.

De fapt, am ajuns unde trebuia.

Azi am aflat, cu cea mai autentică indignare de care sunt în stare, că există pe piaţa specializată a muncii un proaspăt furnizor de formare profesională, creditat ca la carte, în persoana (dumnezeiască, îmi închipui) a unei asociaţii de psihologi creştini-ortodocşi.

Să ne fie clar. Dreptul de asociere e liber, mă închin autentic în faţa acestuia. (Dacă îi trece vreunuia prin cap să constituie „Asociaţia psihologilor bătuţi în cap de o entitate răzbunătoare”, sau „Asociaţia psihologelor care plâng ca proastele când se uită la Hachi”, „Asociaţia psihologilor bărbaţi care cultivă flori carnivore”, accept necondiţionat, să mă sune imediat.)

Însă dreptul de educare, altfel decât în spiritul ştiinţei psihologiei şi numai al ei, ar trebui să fie, după iresponsabila mea părere, limitat. Gândit. Chibzuit. Judecat.

Creaţionismului, esenţialmente lipsit de onestitate pentru că potriveşte diverse tipuri de prejudecăţi unor tipare create doar prin afirmaţie exclusivă, nu i se poate acorda dreptul de a educa o psihologie (şi-aşa încă aservită) care are menirea de a examina nedumnezeiescul neîncetat, punând întrebări continue şi acceptând răspunsuri de orice fel.

Doar psihologii liberi sunt cei care pot avea efect cinstit asupra lumii, nicidecum Dumnezeu.

  2 Responses to “Alo… e cineva acolo? Chiar nimeni? Şi eu de la cine primesc o banană?”

  1. (y) – eu cred în Dumnezeu. Pentru mine însămi.
    Tot eu sunt complet de acord cu exprimarea atât de clară și necesară ”psihologul zilei prezente e un slujitor al aproapelui – de orice religie !” EXCEPȚIONAL !
    Sunt deasemenea total de acord cu fraza ”doar psihologii liberi sunt cei care pot avea efect cinstit asupra lumii”, (eu înțelegând prin ”lume” de fapt oamenii) frază confirmată în timp . . . căci cunosc multe cazuri de ”slujitori ai lui Dumnezeu” care au făcut mult rău în jurul lor.
    Așa că musai psihologii trebuie să fie LIBERI de prejudecăți, de dogme, de constrângeri PUNCT

  2. Eu,mai blondă, credeam ca psihologii creștini ortodocși se numesc popi (sau mă rog, mai elevat preoți) iar ședința de terapie – spovedanie. Adică, dincolo de indignarea științifică pe care o împărtășesc pe deplin, mi se pare nefiresc să nu îți asumi și restul meseriei. Uniforma și restul de canoane, inclusiv slujba și cădelnița, asta dacă ai sexul potrivit (prin dulcea discriminare de sex Dumnezeiască a bisericii). Fiica-mea propunea să plătească o ședință prin care să vadă care ar fi rezolvarea propusă în cazul căsătoriei între persoane de același sex. Care au ajuns de același sex prin schimbare. Tot e sex…:) Nu mai vorbesc că, în ziua fatidică în care se înființează și asociația medicilor creștini ortodocși eu – blondă și psiholog – emigrez.

 Leave a Reply

(obligatoriu)

(obligatoriu)