Apr 062017
 

… sigur, parte din rostul articolului anterior este acela de a face loc unor veşti bune.

Onor nouă, tinerelor băbăciuni care nu se sperie de progres, transformare şi devenire şi care spun, fără reţineri contrafăcute, lucrurilor pe nume. (Şi care exagerează, desigur, căci Sorin mai are, ohooo, vreo douăzeci de ani până la andropauză – … pe care, fie vorba-ntre noi, o suspectez de construct socio-medical artificial -, cât despre mine, ei bine, n-am de gând să cedez menopauzei decât atunci când celebrul congres mondial se va desfăşura aici, pe meleaguri gorjene, neapărat la hotel de opt stele.)

În plus, suntem destul de ocupaţi, generaţia noastră, pentru că ne aflăm, dragii noştri tineri însoţitori, în plin proces de constituire a unui tipar adaptativ superior. Vi-l oferim spre încercare şi updatare, fiind, de felul nostru, sexy şi generoşi. Ştiţi cu toţii deja că, în viziunea tradiţională, modelul tricotat şi predictibil al ontogenezei (două pe faţă, două pe dos) prezintă stimabila şi celebra curbă gaussiană (neieşită din modă, dar nici purtată oricum, neasortată), panta ascendentă fiind reprezentată, desigur, de vârsta adultă. Doar că noile trenduri sistemice contrazic această reprezentare, ridicând la fileul existenţial nonliniaritatea structurală, în care orice moment de dezvoltare funcţională reprezintă o întâlnire, unică şi irepetabilă, a ceea ce suntem, a ceea ce am fost şi am făcut deja (noi pentru noi sau împotriva noastră), a abilităţilor proprii exersate în jocul serios dus cu viaţa şi a prezenţei celorlalţi pe traseul individual. Dacă ne-am exprima savant, ca la şcoală, am putea spune că ne aflăm în plin proces de înlocuire a ideii de dezvoltare umană ca o complexă organizare rezultată prin însumare cantitativă, cu aceea a unei coerenţe dezvoltative, în al cărei cadru funcţionalităţile vârstelor au din ce în ce mai multe de-a face cu ideea unei calităţi construite şi asumate şi a unei deveniri individual-asistate, subsumate practicii unei gîndiri critice avansate. (… Phuaaaiii….  Şcoala întortocheată face rău la cap şi ficat, pentru unii poate chiar la prostată. Mai simplu, lucrurile stau cam aşa: nu o biată şi ieftină murătură, ci o preţioasă trufanda de cultură matură.)

Nu-i de ici, de colo, să afli, pe pielea ta, că modificările biologice ale trecerii anilor se pot transforma, din lovituri (sau chiar ravagii) destul de puternice în schimbări decente, din ce în ce mai discrete. Am apreciat în mod deosebit (şi, desigur, am întinerit, de bucurie, cu cel puţin zece ani) că, pe tot parcursul documentării mele trecute despre omul în vârstă de peste 40 de ani, toate cărţile proaspete despre dezvoltarea umană, de la noi sau de aiurea, îşi încep prezentările sub motto-ul, mai mult sau mai puţin deghizat, „foloseşte sau pierzi”. Pare că ar fi, nu-i aşa?, o bucăţică neşlefuită de înţelepciune populară, ei bine, toate cercetările ştiinţifice din domeniu o validează constant şi o ridică la scară de intervenţie necesară. Chiar dacă există (şi se manifestă) modificări fiziologice ca rezultat direct al îmbătrânirii biologice şi al alcătuirii genetice, ceea ce s-a petrecut în tinereţe, prin comportament şi stil de viaţă (începând şi terminându-se în gândire) a influenţat, cu siguranţă, momentul producerii şi dimensiunea schimbărilor fizice de acum (oricare prezent ar fi el, pentru oricine). În cel mai similar mod, cercetările urmăresc şi validează un raţionament identic, cu ancorare solidă în viitor: stilul de viaţă şi obiceiurile anilor de mijloc influenţează fundamental ceea ce se va întâmpla în cei următori. Dacă rămânem într-o exemplificare cât se poate de simplă, atunci da, lucrurile stau cam aşa: mai ales în plan fizic, cu cât oamenii fac mai multe (mişcare, stil de viaţă sănătos, sex luminos şi bucuros, antrenament mental răcoritor, endorfino-roditor), cu atât mai multe vor putea să facă în viitor. Beneficiile unei rezistenţe şi rezilienţe mai bune după 60 de ani vor aparţine mai ales (sau chiar exclusiv) celor care aleg să devină şi să rămână activi cât mai de timpuriu.

Cât despre dezvoltarea cognitivă, la întrebarea dacă funcţionarea intelectuală intră în declin încă din anii maturităţii (întrebare care va rămâne în efervescenţă multă vreme de-acum înainte), unele studii susţin această tristă idee, altele ba, afirmând că, din contră, inteligenţa se stabilizează sau chiar „creşte” odată cu vârsta. (Nu e loc acum de alte detalieri, de felul lor importante. Căci a creşte nu-i chiar sinonim cu se rafinează. Şi nici ancorare cu stabilizare.) Aş nuanţa însă ultima idee, pentru a ne reprezenta adecvat ideea de durabilitate cognitivă: întotdeauna vor fi reliefate şi pierderi, cu siguranţă, dar ele sunt, pot fi şi vor fi (supra)compensate de numeroasele câştiguri, derivate sau adiacente. (… Finanţate de cine? Nu cumva de bogatul paragraf de mai sus?) Concluzia comună, de un bun simţ acronic (mutată din intuitiv în ştiinţificul dovedibil şi tonic), întreţinută şi totuşi independentă de aspectele particulare ale funcţionării cognitive, este aceea că orice capacitate intelectuală neantrenată scade la orice vârstă, fără ca adulţii aflaţi în deplina lor înflorire să facă excepţie. Exerciţiul contează enorm. Diferenţele sunt clare şi apar la modul următor: dintre cei doi cititori care citesc articolul acum, unul, cel sedentar şi leneş, interesat doar de lucru manual individual şi de hot-dogul banal s-ar putea s-o mierlească, cognitiv şi corporal, mult prea devreme, pe când celălalt are toate drepturile derivate din şanse ca să manifeste o plasticitate fizico-neuronală de invidiat, doar pentru c-a citit mult sex, eventual în limba chineză, şi a practicat, neapărat protejat, câte-o carte pe zi (exclus Movieplex), pe un pat de salată.

… Pardon. Invers.

Începe.

… Ce vă spuneam?!

 

Sorry, the comment form is closed at this time.