Iun 272013
 

Cel mai probabil, aşa cum v-am învăţat deja, v-aţi aştepta la o abordare teoretică, clasică şi seacă a teoriei estimării şanselor, aşa cum o relevă Kahneman, în care să regăsiţi, desigur, concluziile următoare:

– probabilitatea evenimentelor improbabile (incerte, dubioase, problematice) este, de regulă, supraestimată;

în deciziile lor adiacente, oamenii supraponderează astfel de evenimente.

Deşi nu ar părea, nu ar fi deloc constructiv pentru Dumneavoastră şi nici onorant pentru noi dacă am relua ceea ce am învăţat deja, de multă vreme şi pentru prima dată, de pe alt site unic şi românesc, cu adevărat serios şi mustitor de inteligenţă upgradată mereu şi, categoric, irepetabilă.  Da, e vorba de promotorul sonor şi rimat al lui Kahneman, Adrian.

Nu vom explica aici ceea ce Dumneavoastră aveţi datoria să procuraţi direct de la sursă (fiind cel mai select şi potent public pe care îl poate avea cineva.) Ceea ce însă vom sublinia va fi că tendinţa de a supraestima şi suprapondera evenimentele nu este un canon absolut, dar are, ca în orice mare muzică ce îşi respectă statutul şi succesivitatea, o desfăşurare robustă şi impetuoasă. Va trebui să vă educaţi să fiţi atenţi, întotdeauna, la focalizarea atenţiei Dumneavoastră, la manipularea ei prin proeminenţa evenimentelor descrise, prin vivacitatea şi formatul în care vă este descrisă probabilitatea. Să vă întrebaţi: ce anume îmi împinge sau îmi trage alegerea? Din spate, experienţa? Din faţă, descrierea? Dacă aveţi (ne)norocul unei foarte bune puneri în pagină, descrierea va exacerba neruşinos efectul de probabilitate alocat fenomenelor rare sau chiar improbabile. Un astfel de eveniment va fi întotdeauna supraponderat dacă atrage atenţia în mod special. La polul opus, în contrast accentuat, supraevaluarea nu îşi va face de cap niciodată în alegerile bazate pe experienţă, iar supraponderarea aşişderea.

Asta-i doar o infinitezimală parte din moştenirea lui Kahneman. Credeţi-ne pe cuvânt, garantăm pentru Dumneavoastră, nimeni nu o să vă acuze de profanare mintală dacă i-o smulgeţi direct, când încă e în viaţă şi miroase, viu, a tipar.

… Bine, măi sorinoşilor optimişti, da’ care-i vestea bună de azi? Mare dreptate aveţi să ne întrebaţi.

Ea e cam tristă, ca orice veste bună care se respectă şi e autentică.

Vestea bună e aceea că Dumneavoastră, uitându-vă oripilaţi după acel numitul şi mama Dumneavoastră personală care ce făceau în stradă, vaaaaaiiii … nu m-aţi observat chiar pe mine, partea feminină din Sorin şi Sorina A.G., care treceam, radioasă,  prin faţa lor cea unită, giugiulindu-mă, absolut academic şi senzaţional, cu George Clooney. Efectul, ca să-l denumim ca la şcoală, e acela de orbire a atenţiei. Aşa că, în context, îmi face o deosebită plăcere să rezum ceva absolut amuzant (mai ales prin moţul cel intrigant….), un experiment al lui Daniel Simons şi Christopher Chabris, replicat, senzaţional, de Michael Shermer. Pe scurt, nevinovaţii erau determinaţi să urmărească două echipe a câte şase jucători, unii în tricouri negre, alţii în albe, care, într-o cameră foarte mică, jucau baschet, folosind, pentru o distracţie absolută, două mingi. (Rotunde.) Sarcina cobailor observatori era aceea de a număra pasele echipei albe. (Şi numai acelea.) După 35 de secunde de la începerea jocului, în cameră intră o elegantă doamnă gorileasă, care trece exact prin mijlocul jucătorilor, se bate, emblematic, cu pumnii în piept şi, după 9 secunde, iese.

Rezultate Simons şi Chabris:  50% dintre bieţii număraci nu au observat gorila.

Rezultate Shermer, care a introdus filmuleţul cu pricina în prelegerile sale (timp de câţiva ani, peste 100.000 de persoane): mai mult de jumătate nu au văzut gorila. În plus, deloc surprinzător, de fiecare dată când şi-a propus să fie elegant, dar malefic şi a introdus competiţia între sexele observatorilor (inducând supremaţia observativă nativă a celor slabe sau, după caz, a celor tari şi frumoşi şi favorizând supra-concentrarea orgolioasă care ştim şi noi ce perversă mică se dovedeşte…), a scăzut şi mai dramatic numărul celor văzători de gorilă.

Însă bomboana de pe colivă (pe care o vor savura mai ales psihanaliştii, chiar dacă sunt diabetici) stă în marele final al lui Shermer. Cel mai mic procentaj de remarcare a gorilei a fost obţinut într-un grup de 1500 de psihologi comportamentalişti, observatori profesionişti ai comportamentului uman. Aproape nici unul nu a remarcat gorila.  (… Dacă nu mi-aş fi realizat dezvoltarea personală în zona cognitiv-comportamentală, acum m-aş tăvăli pe jos de-atâta râs. Aşa stând lucrurile, mă abţin.)

 

… În final, vă rog, vă implor, vă conjur, e unica mea şansă să ajung la televizor şi să devin cineva, o vedetă internaţională cât de mică… chiar nimeni-nimeni nu m-a văzut cu Georgică?!

Nou concurs îndrăzneţ, un pic mortuar

 Comentariile sunt închise pentru Nou concurs îndrăzneţ, un pic mortuar
Iun 272013
 

Mare provocare, mare. N-aţi vrea, vă rog, să mirosiţi a înmormântare?

Pe piaţa de gen există un produs de parfumare cu miros suav, de astrucare. Se numeşte FUNERAL HOME (Demeter Fragrance) şi are mare priză la domnişoarele care îl comandă dintr-n reflex cam perplex, apoi îl abandonează, cel mai probabil atunci când realizează cum c-ar fi unisex.  (Nu ştim deloc cum miroase, da’ bănuim că tinde spre … fun. Oricum, bilă imaculată pentru compania producătoare, îţi trebuie ceva inteligenţă ca să rezişti tentaţiei comerciale de a împărţi moartea pe sexe.)

Absolut original, sigilat şi mortal, el stă la dispoziţia celei (sau celui) care îşi scrie cel mai frumos epitaf.

Timp de o lună, începând de astăzi, vom primi frumoasele Dumneavoastră cuvinte eterne prin formularul de CONTACT.

Cu voia autorului, cea mai inspirată creaţie mortuară va fi publicată pe acest site optimist şi sprinţar, ceea ce, credeţi-ne, nu e puţin lucru, oferind, împreună, un gest de maximă tandreţe existenţială pentru familie şi cunoscuţi, cei care, în momentul cu pricina, vor avea, pe cap, o grijă în minus.

Şi-apoi, cine te-ar cunoaşte mai bine decât însăşi moartea din tine?

(… Dacă nici asta nu e o atitudine pozitivă, să epigramăm decesul când încă mai răsuflăm prin găurile cu păr, atunci treaba voastră, apucaţi-vă de proză sau de teatru brut, radiofonic, mai devreme sau mai târziu tot vă veţi lovi cu capul de adevăr…)

Să le fie ţărâna uşoară

 Comentariile sunt închise pentru Să le fie ţărâna uşoară
Iun 262013
 

Faptul că astăzi e zi de doliu naţional ne-a oprit ca aseară să explicităm, în felul nostru mai jucăuş şi poznaş, cum e cu pariul cel enervant, intersectat cu un nou exerciţiu pe care vi-l propuneam. Va reveni şi vremea lor. Din fericire, nu se moare deloc din curiozitate sau din aşteptarea unui răspuns la „de ce”-ul inductor de complexitate.

Astăzi, în România e zi de doliu extins. În care contemplăm împreună, în ansamblu, cea mai grea nedreptate.

Oamenii aceia, care nu învăţaseră încă să moară (căci deprinderea morţii fizice ar trebui să înceapă încă din şcoala primară), au căzut într-o râpă de peisaj de-a dreptul superb (… au căzut într-un tablou, ce hohot de artă amară…) şi, din adâncimea  unei morţi prăvălite în pământ foarte dens, n-au mai găsit niciun drum înapoi, pe celălalt sens.

Însă moartea lor individuală, la nivel universal, nu reprezintă nimic. Nici măcar moartea lor împreună. Asta-i vestea cea bună, oricât de dur ar părea. Moartea lor, nefiind în stare să schimbe nimic din mersul înainte al lumii, ne arată că, de fapt, moartea nici nu există. Şi că n-ar trebui să ne temem de ea.

Nu e deloc un sofism – spunea un filosof, cândva -, dacă afirmăm că moartea este relativă de-a dreptul, mai puţin pentru noi. (Noi-ul duios, cel care moare.)

Aşa că, pentru că ne adorăm, fără niciun motiv, universul  rotund şi evolutiv, asta-i cea mai bună veste de azi.

Au murit. Să le fie ţărâna uşoară. Îi iubim, aşa, morţi, cum (nu) sunt.                                                                 

Şi le mulţumim din adânc. Moartea lor cruntă ne dăruieşte iar asigurarea că noi, ceilalţi, rămânem să călcăm, în continuare, pe vânt.

CPR

 Comentariile sunt închise pentru CPR
Iun 252013
 

Astăzi, Colegiul Psihologilor din România, din proprie initiaţivă şi cu acceptul Domnului Secretar de Stat Raed Arafat, a hotărât să acorde servicii gratuite de asistenţă psihologică post-traumă victimelor accidentului rutier din Muntenegru şi, desigur, familiilor celor direct implicaţi, rămaşi vii sau, din păcate, foarte decedaţi.

Salutăm această iniţiativă constituită pe bază de voluntariat veritabil şi reamintim cititorilor mai târziu conectaţi că în Muntenegru s-a murit pe capete. Aceasta e o veste care nu poate fi nicidecum prelucrată pentru a se transforma într-una bună de exploatat, optimist, pe un astfel de site, însă am putea să încercăm să ne gândim cât se poate de realist la moarte şi la durata ei în oamenii care rămân s-o trăiască, să avem capacitatea şi puterea de a ne gândi la prognoza afectivă reală a unei astfel de nenorociri (şi a oricărei alta). (Să depăşim inocenţa de a-l lăsa să gândească şi să simtă, pentru noi, pe Dumnezeu.) Oamenii aceştia suferă îngrozitor, fără nicio îndoială, aşa cum aţi făcut-o şi Dumneavoastră în nenumărate situaţii în care evenimente declanşatoare de emoţii negative v-au zgălţâit, amarnic, pilonii de susţinere existenţială. Însă la fel de mult, cu toţii, aţi suferit şi de eroarea sistematică a durabilităţii, anticipând o întindere a rămânerii în nefericire, din fericire, incorectă.

Aceasta e vestea bună de azi, care nu interferează, se înţelege, cu durerea revoltată pe care o avem faţă de un astfel de sângerariu. Chiar şi evenimentele ieşite din comun (moartea violentă a unui apropiat, diagnosticarea unei boli incurabile, pierderea unui copil într-un accident macabru) au un impact mai slab asupra stării de bine pe termen lung decât s-ar putea crede. (În context, cred că-i mai potrivită înlocuirea termenului de „stare de bine” cu, să zicem, „normalitatea afectivă”.) De ce devine posibilă o astfel de eroare, de ce credem, cu toţii, că vom rămâne nefericiţi mai mult, foarte mult, cât mai mult? Pentru că eroarea sistematică a durabilităţii vine la pachet cu incapacitatea de a ţine cont de puterea propriului sistem de imunitate psihologică, rămas pe la fund, undeva, nevăzut.

Durabilitatea nefericirii nu este atât de lungă precum o apreciem, invariabil, cu toţii.

Nu e nicio nenorocire ca după puţin timp după orice fel de oribilă moarte (câteodată chiar foarte puţin, incredibil de puţin), să simţi că te poţi întoarce la treburile tale, la muncile tale, la iubirile tale, la uitările tale. Iar asta nu te face un om mai rău, un supravieţuitor lipsit de morală, un urmaş iresponsabil, un individ lipsit de valoare. Vei fi şi mâine, aşa cum ai fost şi înainte de moarte, la fel de bun şi de echitabil.

E bine ca orice om de rând să afle acest lucru.                                                                  

Dar cel mai important, e vital ca asta să înveţe psihoterapeuţii.

Michael Shermer, „Inteligenţa pieţelor. Maimuţe empatice, oameni competitivi şi alte poveşti dintr-o economie competitivă”, Curtea Veche, 2013

Daniel Gilbert, Elisabeth Pinel, Timothy Wilson, Stephen Blumberg, Thalia Wheatley, „Immune Neglect: a Source of Durability Bias in Affective Forecasting”, Journal of Personality and Social Psychology, 1998

Aşa, ca un ajutor în coincidenţă

 Comentariile sunt închise pentru Aşa, ca un ajutor în coincidenţă
Iun 242013
 

Dragele noastre cititoare, dacă, graţie unei sincronicităţi infantil-jungiene cu elemente de lege retardată a atracţiei, vă veţi întâlni cu promotorul autohton al lui Kahneman, vă sărim în ajutor cu cel mai mare şi dezinteresat drag, întru obţinerea adecvată a unui fitness intelectual cel puţin peste normal.

Pregătindu-vă din timp, vă rugăm să vă gândiţi, chiar dacă, of, ştim, vremurile sunt inundate de un real imobilism canicular, la următoarele:

Unu:

Cum apreciaţi probabilitatea de a-l întâlni pe stradă pe Adrian Nuţă, sărutându-se pătimaş, fără nicio reţinere de expunere socială, cu mama Dumneavoastră?

Doi:

Ce sumă aţi fi dispusă să alocaţi unui pariu cu următoarea ramificare:

a)      veţi primi câştigul cel mare dacă sus-numitul va fi surprins pe stradă cu mama Dumneavoastră în împrejurarea de care, ups, tocmai vorbeam;

b)      nu veţi căpăta absolut nicio leţcaie dacă nu îl veţi vedea într-o astfel de ipostază.

E cât se poate de simplu, nu-i aşa? Avem o situaţie imaginativă, generatoare de reacţie pulsatilă (şi la cap, dar şi la carotidă) şi 2 direcţii de procesare utilă:

–          estimarea probabilitaţii unui eveniment improbabil;

–          atribuirea unei ponderi decizionale acelui eveniment, scoţându-l şi mai mult în decor, pariind, voiniceşte sau ba, pe însăşi Înălţimea Sa.

… Ei, ce ziceţi, cum staţi cu pulsul, cu respiraţia? … E tare cald, ştim. De aceea  nici nu vă batem prea tare la cap. Vestea cea bună e că detaliile de explicare vă vor sosi în căsuţa de mail (vă mulţumim pentru abonare!) abia mâine seară, când se anunţă puţină răcoare.

 

(… Detalii redundante, desigur, orice muritor responsabil l-a citit deja pe Kahneman.)

COR

 Comentariile sunt închise pentru COR
Iun 232013
 

Fiind într-o dispoziţie oarecum polară şi înceată, favorizată de aerul condiţionat menit să ne apere de rusaliile ciorditoare de judecată, ne-am cam străduit ceva pentru a stoarce ziua, la ceasul cel  de seară, de veştile ei bune. După un uşor strâns din dinţi, bucuria ne-a fost de-a dreptul imensă. În sfârşit, putem face ceva constructiv pentru societatea noastră (fără să aşteptăm o minimă recompensă), chiar dacă-i duminică şi, după superiorii din cer, la muncit şi gândit e dispensă.

Vă propunem să ne apucăm de treabă cu o glumă (care, fie vorba-ntre noi, ni s-a părut foarte bună). Desigur, am trecut-o prin furcile limbajului deja consacrat, precizat foarte clar în fişa postului de scrib pe un astfel de site:

„Aţi dori, cumva, o iubită foarte fierbinte, cititoare de Kant şi de Nuţă şi, pe de-asupra, model de elită?

Aţi dori, în plus, şi-un Bugatti de maximă fiţă?

Aţi mai dori cumva, peste toate, o vacanţă erotică pe-o exotică insuliţă?

Cu bani mulţi, fooooarte mulţi bani, pe care să nu-i puteţi număra? Şi care să nu încapă pe niciun card primitor, în nicio puşculiţă, într-atât de incomensurabil fiind numărul lor?

… Atunci vă aşteptăm, cu cea mai mare încredere, la Dedestore. Vă garantăm că nu veţi fi dezamăgiţi (precum în multe altele). Doar aici veţi găsi cea mai mare varietate de cuie şi cuişoare în care să vă atârnaţi, umiliţi, poftele deşuchiate.”

…. Ceea ce nu se poate spune despre al nostru COR, căci aici voiam să ajungem. Lectura veştilor bune de astăzi ne-a adus în faţa celei mai mari revelaţii protectiv-sociale. Iacătă, suntem în stare să punem umărul la reconstrucţia lui, la oferirea de şanse reale şomerilor nefericiţi ai acestei interminabile ţări.

Pentru că concediul dăunează grav sănătăţii (scuzaţi-ne, dar cacofonia era absolut necesară, că concediul e o pasăre rară), el producând, cu precădere în primele 2 zile ale Domniei sale, suficiente probleme cardiace grave celor care îşi pro-atentează rutina, digestia şi mai ales serotonina, propunem completarea Codului Ocupaţiilor din România cu postul de concediaş-înaintaş. Respectivul fericit, contra unei sume deloc neglijabile, va merge în locul nostru în primele 3 zile (… suntem şmechero-preventivi, plusăm cu o zi, să evităm şi constipaţia habituală), urmând să preluăm ştafeta, rămânând sănătoşi, din ziua a patra.

Pentru că plantele, iacată, calculează (nuuuu, nu sunt inteligente, ci doar proiectate să-şi regleze, folosind împărţirea substanţelor chimice din frunze, cantitatea şi ritmul consumului de amidon necesar parcurgerii nopţii cu bine), propunem indexarea săracului COR cu funcţia de funcţionar administrativ vegetal, specializat pe execuţia bugetară. Cel care îl va ocupa nu va fi nevoit să gândească ci, din somnul naţiunii, să calculească bugetul, pic cu pic, până să-l golească. (… Pardon. Scuzaţi. S-ar putea să avem o problemă. Postul ăsta vegetal se pare că există deja, se ocupă doar dacă ai pile la grădinar şi mană pe gândirea cea dreaptă.)

Pentru că  Arabidopsis este pentru biologie ceea ce este Caernorhabditis Elegans pentru neuroştiinţe, drăguţa de ea fiind folosită inclusiv în experimentele efectuate pe câmpurile de luptă  (adăugare de genă – manifestare reactivă, prin compuşi specifici, la detectarea dioxidului de carbon – înroşirea frunzelor  atunci când se suspectează vreo mină), propunem upgradarea COR cu plantator-arabidopsisor. Altfel cine să arunce pe câmpul de mine, absolut profesional, seminţele plăntuţei mai sus menţionate, pentru ca în 3 – 6 săptămâni, când ea va creşte şi se va înroşi în cazul în care se află pe vreo mină nemernică, să se ducă, tiptil, să culeagă roadele ştiinţei prea viu colorate?

Pentru că tocmai s-a încheiat concursul care a desemnat cel mai urât câine din lume, dar nouă câştigătorul ni s-a părut a fi chiar foarte frumos (ceilalţi internauţi la fel de indignaţi, dar cu un simţ estetic cam inferior, l-au catalogat doar „drăguţ”), considerăm necesară existenţa şi intrarea lui imediată în pâine, pentru buna sănătate a tuturor părţilor implicate, a contestatorului de verdict canin oferit de-a dreptul câineşte, un fel de avocat-partizan al urâtului cu adevărat.

BI şi HBP, noile vaccinuri umane

 Comentariile sunt închise pentru BI şi HBP, noile vaccinuri umane
Iun 202013
 

Ne cerem sincere scuze, însă noi nu l-am văzut în direct pe Barack Obama („Francis, let’s go to work!”), pentru că atunci ne uitam, pe rând şi simultan, la Gherghe şi Măruţă, prea eram sideraţi de divorţurile lumii mondene neaoşe. Şi pentru că atunci când suntem tâmpiţi, suntem până la capăt, am descoperit destul de târziu că peştele nu de la cap se împute, ci direct de la talpă. Domniile dumnealor divorţate – vă rugăm să ne scuzaţi pentru exprimarea cam deşănţată -, sunt precum rahatul de pe partea concavă a labei piciorului, de altfel elegant încălţată, habar n-ai cum de l-ai luat, pe ce drum defec(ac)tuos ai apucat şi cum de l-ai presat într-un asemenea hal încât nu se mai duce nici cu o tonă de compus hidrogenat al oxigenului, numit, ca între prieteni, apă. (Nu am găsit alt sinonim mai distins pentru „căcăcios”, aşa că am folosit, ne scuzaţi din nou, ceva ce ni s-a părut a fi, la un nivel acceptabil şi cuprinzător, atât evacuativ, cât şi purificator.)

Şi totuşi, în final am dovedit c-avem creiere şi că ne pasă. Şi-atunci ne-am îndreptat privirile, în sfârşit, spre cea mai interesantă şi pozitivă veste a prezentului, mai ales că ea se produce în zone diferite de inteligenţă, despărţite, mai mult sau mai puţin fundamental, de munţi, oceane, dealuri, lighioane, ape.

„Brain Initiative” şi Human Brain Project”, definesc, prin amploarea ambiţiilor declarate şi mai ales a fondurilor alocate, noua noastră poziţie în lumea cunoaşterii. (Dacă o merităm sau ba, rămâne de văzut, există pe lume, nu-i aşa?, suficiente teste proiective pentru a ne plasa, obiectiv, în veşnica ipostază de elucidat vlăstar al lui Dumnezeu.)

Cele mai strălucite minţi ale planetei (pentru efectul artistic, cel mai nimerit ar fi să le spunem „creiere”) vor declanşa cea mai interconectată revoluţie ştiinţifică, neimaginată, suntem convinşi, nici de Nostradamus, nici de Carmen Harra. Dacă cu viemii stăm relativ bine (scuzaţi cacofonia), pentru că transparentul C. Elegans (pe numele lui întreg Caenorhabditis), care deţine 302 neuroni şi 7000 de conexiuni neuronale, a intrat, de multă vreme, pe mâna cercetătorilor de la Harvard şi n-a scăpat nicicum de isprăvirea hărţii complete de conectare a neuronilor, precum nici de determinarea  modului funcţional  în care aceştia îşi desfăşoară activitatea,  Drosophila Melanogaster (o sută de mii de neuroni) şi-a lăsat creierul mapat în proporţie de 20%, peştele-zebră (un milion de neuroni) şi şobolanii (şaptezeci şi cinci de milioane) aşteaptă la rândul cartării cu bilete de ordine, iacată cum se dovedeşte a fi doar o chestiune de timp până când va fi realizată şi finalizată cercetarea activităţii neuronilor umani, atât din punct de vedere individual cât şi interconectat-funcţional. O sută de miliarde de neuroni. (… Eşti nepreţuit de bogat, omule, nu te mai căuta prin zona organelor genitale, unde te-acoperi, decent, cu şliţuri şi buzunare, mai bine ridică privirea spre cap.)

Brain Research throught Advancing Innovative Neurotechnologies (Unitele State Americane) şi  Human  Brain Project (Uniunea Europeană), prezintă următoarele caracteristici  (vă propun să le trecem în revistă, sumar, folosind un tabel pe alocuri şcolar, dar destul de util pentru a sesiza diferenţele de elan şi de scop vizionar):

BI – SUA

HBP – UE

Bază de plecare bugetară:

o sută de milioane de dolari.

Cel puţin 15 ani.

Peste un miliard de euro.

10 ani.

Bază comună de plecare:

Ne lipseşte, tuturora, în bloc sau individual, înţelegerea unitară a creierului, pe toate nivelurile sale de organizare şi în toată amplitudinea sa de desfăşurare.

Necesităţi comune, implicite şi implicabile:

Concentrare masivă pe dezvoltarea de noi tehnologii, atât de procesare, cât şi de gestionare, atât a datelor deja existente, cât şi a celor ce vor fi obţinute. Aducerea science-fiction-ului în planul real, pentru a se putea identifica cu acurateţe, plurinivelar şi plurimodal, organizarea integrală şi dinamică a creierului uman.

Realizarea  de tehnologii care, în prezent, nu există. (Nanotehnologii exacerbate, nanosenzori în stare să  transmită către exterior, wirelless, informaţii despre activitatea neuronală.)

Scop final, existenţial:

Depăşirea obstacolelor existente în cunoaşterea actuală, care blochează sau pur şi simplu nu pot permite dezvoltarea eficientă, în temutele boli ale creierului, a planurilor de tratament salvatoare.

Realizarea de mutaţii fără precedent  în tratare şi chiar vindecare.

Eradicarea bolilor cerebral şi existenţial mutilante.

Protezare avansată, înlocuiri artificiale care să poată fi controlate direct de către creier.

 

Trecerea de la structural la funcţional, de la parte la conectom, de la pasiv la activ, de la intimitate la interconectare, de la descriptiv la acţional, de la simpla catalogare la mişcare

HARTĂ DINAMICĂ

ATLAS DINAMIC

–   Desluşirea elementelor de funcţionare ale creierului uman;

–  Decodificarea mişcării neuronale prin înregistrarea activităţii fiecărui neuron atât din propriul interior, cât şi din cel al interconectării circuitelor neuronale;

–  Corelarea determinărilor cerebrale cu aspectele mentale şi comportamentale.

–  Acumulare, indexare, gestionare a tuturor datelor, existente şi dobândibile;

–  Studiu aprofundat al creierului;

– Mare accent  pe determinarea acurată a tuturor modalităţilor de achiziţionare, stocare şi reprezentare a stimulilor informaţionali din mediul exterior.

Program mult mai clar conturat, precizat şi individualizat.

Platforme multiple de desfaşurare:

–  pentru simularea creierului (platformă considerată a fi cheia de boltă a proiectului): realizarea unui creier artificial, din siliciu, care să reproducă cu maximă fidelitate funcţionarea creierului natural, pe care să se poată realiza experimente altfel imposibil de pus în practică pe un creier viu şi care să permită testarea diverselor soluţii terapeutice pentru marile maladii cerebrale;

–   de calcul de mare performanţă (rulare de modele matematice supraavansate, indispensabile realizării simulatorului de creier artificial, dar vital);

–  de informatică medicală (ce va permite identificarea „semnăturilor biologice” ale bolilor cerebrale);

–   de calcul neuromorfic (cale evolutivă, imitativ-structurală, care va face posibilă realizarea unei inteligenţe artificiale, maxim avansată);

de neurobiotică: realizarea de roboţi progresişti, supra-definiţi.

… Sigur că noi, omuleţii cei simpli, din locul şi din poziţia în care ne aflăm, nu ne vom putea aduce contribuţia în niciun astfel de mare program. Ceea ce însă putem face, foarte bine spre excepţional, este să primim rezultatele lui aşa cum se cuvine şi să pregătim un teren exemplar, asigurându-ne, noi pe noi înşine, că nu îi datorăm cunoaşterea niciunui văzduh superior, divin şi autoritar, că ne-o asumăm liberi şi neatârnaţi, că ne-o procurăm din însăşi esenţa ei raţională,  atraşi, mereu şi mereu, de forţa gravitaţională.  Asta înseamnă ca până atunci să ajungem să învăţăm, o dată pentru totdeauna, ce este neuronul şi să nu îl mai confundăm cu vreun spermatozoid jucăuş şi poznaş, să putem indica cu ochii închişi, zgâlţâiţi din somnul raţiunii, unde se află lobul occipital, să înţelegem de ce arbitrul cel liber e legat de picioare şi-o scrânteşte cam des în elanul de asigurare a libertăţii de fapt, că spinii dendritici nu se usucă şi cad, că sistemul limbic nu e conectat, printr-un canal salivar, de galaxia 69, că mutaţia genetică n-are deloc legătură cu vizarea unui flotant, că neurotransmiţătorii nu sunt buni de fiert în vreun ceai, că detectorul de minciuni nu e chiar un dispozitiv onorant.

Cum ar veni – nu ştim cum să vă spunem asta mai plastic, pentru un efect mai pregnant:  este vital să nu aşteptăm noaptea mult dorită a nunţii cunoaşterii ameropene (… licenţă proprie: state americane şi europene…) cu mintea virgină şi nestrăpunsă de actualizare. (Dacă respectaţi instrucţiunile noastre, vă garantăm, peste ani, cu cea mai mare seriozitate, cel mai autentic orgasm.)

 

P.S. La sfârşit, o opinie personală şi pătimaşă, extra-subiect sau, dimpotrivă, profund incluzivă, care nu îl angajează deloc pe asociatul meu domn virtual. Nu pot să nu ilustrez acest final de articol informativ cu o fotografie furată chiar ieri, înainte de a urca într-un autobuz, la finalul cursurilor de specializare in psiho-oncologie. Într-o lume în care cancerul omoară masiv iar creierul se străduieşte, din răsputeri, să înţeleagă de ce şi mai ales până când, orice paraclis universitar ridicat, restaurat sau conservat după anul de graţie morală douămii, fie chiar în numele sfânt al păstrării şi recunoaşterii cultural-naţionale, îmi pare a fi cea mai proastă glumă pe care o poate finanţa cineva, cel mai grosolan atentat la buna dezvoltare umană. Am rămas de-a dreptul şocată când l-am văzut revitalizat şi redat în folosinţă, mi s-a părut că atunci m-am trezit în lume pentru întâiaşi oară, ieşind din uter în mod forţat, fundular. (Nu am găsit alt antonim pentru frontal, dar aş dori să se înţeleagă: cu fundul, cu dosul, cu partea anală, de-a dreptul nenatural.) El a renăscut, semeţ, lângă instituţia în care eu am primit, refuzând constant puparea mâinii lui Dumnezeu, o educaţie superioară. El este, conform dex-ului de care nu ar trebui să ne îndepărtăm niciodată, inclus în universitate şi aparţine acesteia, facilitând oricând, pe drumul cunoaşterii exemplare, o slujbă religioasă de laudă şi de invocare a unui sfânt, fie el orişicare.

Monument istoric

Dumnezeu.

Universitarul.

Crezând în El n-o să ne vindecăm de cancer nicicând.

O realitate care, fie ea a dracului să fie, nu doare.

(… Dar cel mai mult mi-a mers la suflet perpetuabila abordare economică a sfintei prestaţii. Agentul economic care deţine lăcaşul, agent autorizat din 2010, care aşa se şi numeşte, Capela ”Sfânta Elisabeta Şi Sfânta Elena” – Paraclis Universitar – Cotroceni,  nu este plătitoare de TVA. Este o veste bună, excepţională chiar. Păi, nu? Taxa pe valoarea adaugată e valabilă doar pentru credinţa în mişcarea materiei şi productivitatea  valorică a ştiinţei. Păi, nu-i corect aşa? Păi, da.)

Win – Win

 Comentariile sunt închise pentru Win – Win
Iun 202013
 

Zarurile au fost aruncate, cărţile au fost câştigate iar promisiunea va fi onorată, chiar dacă oferirea se va pune în practică într-un cadru modificat, generat de distanţele geografice.

Învingătorul este un domn şi, pentru a-l feri de vreun atentat feminin cauzat de valoarea cărţilor câştigate, nu-i vom face public numele. Însă, pentru a închide cercul în mod elocvent, a studiat psihologia la Spiru Haret iar pentru asta îi mulţumesc şi chiar îi cer iertare dacă, în vreun articol recent sau mai demult publicat, am judecat prea aspru sau am subestimat valoarea care umple, pe alocuri, o facultate hulită şi nesocotită, într-atât de interesante au fost răspunsurile sale.

Mulţumesc tuturor celor care au aceptat provocarea, fiecare răspuns primit mi-a demonstrat că a meritat să renunţ la o parte din bunurile mele „materiale”.

Cărţile pe care le-am ales din biblioteca mea de capitală şi care vor ajunge,  deloc aiurea, prin ţară, sunt următoarele:

  1. Susan Blackmore – Conştiinta, All, 2010
  2. Patrick Lemoine – Misterul Placebo, All, 2012
  3. Richard Wiseman – 59 de secunde, Paralela 45, 2012
  4. Arthur Benjamin, Michael Shermer – Secretele matematicii mentale, Paralela 45, 2012
  5. Martin E.P. Seligman – Ce putem şi ce nu putem schimba, Humanitas, 2013
  6. Irvin Yalom – Problema Spinoza, Vellant, 2012
  7. Richard Dawkins – Un râu pornit din Eden. Codul genetic, calculatorul şi evoluţia speciilor, Humanitas, 2007
  8. Christopher Ryan, Cacilda Jetha – Sexul, o istorie timpurie, Litera, 2012
  9. Ştefan Boldea – Existenţialismul astăzi, Herg Benet Publishers, 2012
  10. Elias Canetti – Masele şi puterea, Nemira, 2008

Moş Mami

 Comentariile sunt închise pentru Moş Mami
Iun 182013
 

Ea, un aspect de zână veritabilă, el, un Făt-Frumos grizonant.

Ea, undeva pe la 5 ani, el pe la 50, dar am concluzionat, fără drept de tăgadă, cum că e fiica personală, nu nepoţica.

Ea, în faţa vitrinei cu jucării, la care mă uitam şi eu, mare vrăjitoare în căutare de peripeţii:

„Îmi place mult bucătăria asta. Te rog, mi-o iei?”

(… Recunosc că, nonverbal, am încurajat-o eficient şi discret, prea era o bucătărioară frumoasă.)

„Păi nu ţi-a adus Moş Crăciun una la fel?”

„Vrei să spui «mami», nu Moş Crăciun. … Nu, aceea era mai mică şi mai verde. Şi nu avea blendăr.”

„… Ei, mami! … Moş Crăciun ţi-a adus-o.”

„Eu îţi spun că mami. Nu există Moş Crăciun.”

„Ei, nu există!…”

Ea, cu fruntea lipită de geam, vorbind mai mult singură:

„… Da, da, Moş Crăciun, ce să-ţi spun?… De-aia nu vă ajung niciodată banii şi vă certaţi pentru ei, că dacă daţi întotdeauna vina pe alţii …”

Iun 132013
 

(articol foarte lung şi plicticos, cu drepturi de autor, ce poate fi sărit fără urmă de regrete, interesant doar pentru partea de public ce l-a solicitat)

Anul trecut, cam pe vremea asta, ne-am sinucis împreună de vreo câteva ori. (Deşi muriserăm de vreo lună. Eu îi tot ziceam că simt un iz alarmant, el zicea că-i doar miros de licenţă nebună.) Ne-am sfătuit, ne-am consultat, ne-am dat note, verdicte, rezultate, ne-am rezumat, ne-am minunat, ne-am corelat, drept urmare tot împreună am căzut acum de acord că, în lipsa unui spaţiu virtual şi mai adecvat, locul acesta poate găzdui parte din interpretările concluziilor unei lucrări de licenţă, cu care am rămas datoare publicului participant (parte din el abonat la veştile noastre, public care, de altfel, a şi semnalat îndatorirea uitată). Am mulţumit pe diferite căi şi atunci, dar o mai fac şi acum: deschiderea voastră, mai ales cea a tinerilor, m-a emoţionat. Nu, nu o să fie vorba de reluat ipoteze, teste z, p(sig)-uri, rezultate statistice sau stem-and-leaf-uri, ci de prezentarea unor elemente interesante ce caracterizează, în subsol, grupele de varstă implicate în studiu (studentul la psihologie non-tradiţional, în vârstă de peste 40 de ani şi studentul tânăr), ele însele putând deveni direcţii ulterioare de cercetare sau, şi mai mişto, fursecul tare de la ceai.

Veştile sunt chiar bune.

(… Înainte de toate, pentru că-mi sunteţi simpatici, vă voi dezvălui un secret extrem de valoros, pe linie de psihodiagnoză compromiţătoare. Motivul pentru care am tot amânat aducerea la cunoştinţă a acestor concluzii a fost lipsa diacriticelor din lucrare, pe care am sperat că, într-o zi, post-prezentare, o voi re-tehnoredacta. Vedeţi, voi aveţi în locul unde trebuie circumvoluţiuni elevate, eu am diacritice pronunţate, aceasta-i deosebirea fundamentală dintre noi. Voi sunteţi normali, eu nu prea. Drept urmare, deşi sistemul meu nervos se tăvăleşte acum în chinuri văzând cum se înfăptuieşte o aşa grozăvie,  voi prelua paragrafele întocmai, lipsite, anti-estetic, de şerpişori. Dumnezeu al diacriticelor, iartă-mă, tătucă, nu mai fac câte semne oi avea.)

„- studentii non-traditionali, in varsta de peste 40 de ani, care se formeaza in cadrul invatamantului la distanta, reprezinta o pepiniera importanta pentru recrutarea viitorilor practicieni in psihoterapie;

– calitatea pregatirii acestora este sustinuta si valorizata de catre colegii tineri intr-o masura mai mare decat o fac ei insisi sau covarstnicii;

– in cazul studentilor tineri de la specializarea psihologie, la nivel perceptual, relational si de valorizare a studentilor maturi, nu se manifesta trasaturile atitudinii clasice de „diferenta intre generatii” si de eventual dezarcord aprioric, nici in plan personal (cel biologic, care are legatura mai profunda cu varsta), nici in plan profesional, acolo unde patternul concurential traditional ar fi putut influenta perceptia si alegerea nivelului de valorizare si incurajare, dintr-un clasic instinct de conservare si de nealterare a propriilor sanse. In acest sens devine interesant de clarificat, in studii viitoare, daca reducerea prapastiei intre generatii si „suflul” valorizator-profesional dinspre tineri inspre „batrani” reprezinta doar o caracteristica a campului academic al psihologiei, precum si daca modalitatea in care categoria de varsta tanara a dobandit aceasta noua atitudine, valorizator-generativa, reprezinta o noua competenta de orientare evolutiva, in care generativitatea este vazuta si aplicata si in sens invers, cei tineri valorizandu-i si „activandu-i” pe cei maturi tocmai pentru a fi ei insisi mai bine indrumati si sprijiniti, cu alte cuvinte, un efect de dublu-sens al generativitatii, in completarea celui dat de Erikson. In plus, in ceea ce priveste valorizarea varstei ca factor de favorizare a competentei si influentei, studentii tineri sunt de acord in mare proportie cu faptul ca un psiholog licentiat abia dupa varsta de 40 de ani poate reusi in profesie la fel de bine ca un psiholog tanar;

– in afara de psihoterapie, masa studentilor maturi, non-traditionali, reprezinta o pepiniera generoasa de viitori psihologi social-comunitari, pentru care este mai importanta, inainte de toate, relatia cu comunitatea si actiunea in cadrul acesteia;

– subidentitatea social-cetateaneasca se asociaza puternic cu studiul psihologiei in cazul studentilor de la forma de invatamant „la distanta”, ceea ce poate arunca o noua lumina asupra utilitatii, mentinerii si dezvoltarii acestei forme de invatamant, cu efecte importante in planul interventiei si influentarii sociale;

– in privinta alegerii studiului psihologiei, studentii non-traditionali au, de la bun inceput, o directie clara, stiu ce specialitate vor sa urmeze si deruleaza un plan practic in acest sens, atat pe linia temporala a inaintarii in profesie si a specializarii, cat si pe cea a dezvoltarii personale prezente (atat adultii, cat si tinerii, in proportii semnificative, au trecut, in timpul facultatii, printr-un proces organizat de dezvoltare personala, fara sa le-o fi cerut nimeni, tinerii in proportie mai mare decat adultii);

– studentii tineri, desi prezinta o mare capacitate de deschidere catre ceilalti si catre comunitate, manifesta o capacitate redusa de a accepta externalizarea recunoasterii motivatiilor alegerii profesiei de psiholog, inclusiv fata de proprii profesori si formatori (nu „mi se pare important ca profesorii mei de psihologie sa stie de ce am ales acest domeniu”), in conditiile in care identificarea  motivationala si chiar prelucrarea (si „slefuirea” acesteia), este considerata, de catre ambele categorii de varsta, foarte importanta si esentiala pentru a deveni un „psihoterapeut bun”. In plus, testarea specializata a motivatiei candidatilor la psihologie la admiterea in programul de studii de licenta este considerata necesara de catre ambele categorii de varsta („Testarea motivatiei unui candidat pentru studiul psihologiei mi se pare un lucru necesar.”). Cu toate acestea, la afirmatia „Niciun candidat la psihoterapie n-ar trebui sa fie admis fara sa fi trecut printr-un test motivational”, mai mult de jumatate dintre studentii tineri au raspuns ca nu sunt de acord cu acest lucru, ridicand autoarei studiului intrebari legate de fermitatea si de radicalismul intrebarii, care nu s-a dovedit a fi fost cel mai adecvat, putand orienta, gresit, chiar spre o atitudine de posibila discriminare, care sa fi fost sanctionata prin raspunsurile tinerilor, mult mai sensibili la o astfel de abordare;

– studentii tineri mentin explicatiile de ordin motivational in plan individual, studentii maturi dimpotriva, considerand necesara chiar o obligativitate a formatorilor in a le cunoaste motivatiile si de a avea initiative in acest sens;

– alegerea exclusiva a practicarii psihoterapiei, in detrimentul celorlalte specializari, este apanajul studentilor non-traditionali, care, de la bun inceput, nu iau in calcul alte optiuni (alte domenii de studiu sau alt tip de specializare), studentii tineri avand insa o suficienta deschidere catre celelalte specializari in domeniul practicarii profesiei de psiholog;

– in momentul alegerii parcurgerii studiilor de psihologie, ambele categorii de varsta au stiut ce motivatie au pentru a desfasura programele academice aferente;

– in ceea ce priveste alegerea propriu-zisa, tinerii au declarat, in mare proportie, ca au ales psihologia din mai multe variante de studiu, pe cand studentii maturi au avut o singura optiune, psihologia (va fi de observat, intr-un studiu ulterior, daca optiunile pe care si le rezerva tinerii care aleg sa studieze psihologia sunt din aceeasi familie, socio-umana, sau apartin si altor domenii, cu specificitate tehnica);

– ambele categorii de varsta sunt de acord cu faptul ca o cunoastere motivational-actionala a subiectivitatii proprii are efecte atat in planul obiectiv al practicarii profesiei de psihoterapeut, in abordarea pacientului si in construirea unei reale relatii terapeutice, cat si in obtinerea de productivitate in ceea ce priveste procesul de psihoterapie (94,8% dintre tineri au fost categorici atunci cand au afirmat „Consider ca si in psihoterapie se poate vorbi despre productivitate”, fata de doar 78,8% dintre adulti);

– analiza exploratorie a rezonantei fata de afirmatiile chestionarului a relevat un fapt foarte interesant: desi piramida lui Maslow se inalta in ordinea satisfacerii trebuintelor, de la cele primare pana la cele de formare, dezvoltare si autoactualizare, mai mult de jumatate dintre tinerii si adultii participanti la studiu au raspuns: „Consider ca, si daca nu as fi avut ce manca, tot m-as fi apucat de studiul psihologiei.”, ceea ce pune imaginea piramidei maslowiane intr-o noua perspectiva (intuitiv legata de una sociala, revalorizatoare existential) si care merita a fi testata si in celelalte medii academice, pentru a determina daca si alte domenii de specializare, de la cele tehnice si pana la cele artistice, determina o astfel de atitudine (cel putin declarativa). Daca doar psihologia produce un asemenea efect in plan personal, se impune cu atat mai mult sa fie luat in seama un asemenea aspect particular si sa fie puse in practica planuri si abordari de sustinere si de energizare din partea celor care educa, formeaza si specializeaza, motivarea fiind necesar sa coboare si dinspre sistem spre planul individual, in scopul formarii de psihologi si psihoterapeuti care sa obiectiveze, in plan social, o realitate din ce in ce mai buna;

– studentii din ambele categorii de varsta sunt de acord cu faptul ca procesul de descoperire al esentei motivationale pentru alegerea studiului psihologiei reprezinta, in sine, un proces de dezvoltare si maturizare, insa in ceea ce priveste cristalizarea motivatiei de  a deveni psiholog si a influentelor pe care le suporta acest proces, prezentul studiu exploratoriu, pe zona de varsta matura, se pozitioneaza in rezonanta cu unele realitati de practica psihoterapeutica, in care influenta psihanalizei devine din ce in ce mai scazuta, in favoarea metodelor existentiale si cognitiv-comportamentale. In cazul tinerilor insa, acestia, in proportie de 80%, considera ca motivatia alegerii psihologiei contine radacini ce se afla dincolo de constient, cu precadere in evenimentele din prima copilarie (pe care si le amintesc sau nu – „cred ca…. cel putin un eveniment”), ceea ce inseamna ca tinerii, fiind la inceput de drum si fara sa se fi aflat sub influenta diverselor disensiuni metodic-ideologice, sunt mult mai deschisi in a se angaja in studiul unor orientari de genul psihanalizei si al metodelor de genul testelor proiective, ceea ce poate fi de real interes pentru respectivele scoli de formare in ceea ce priveste adresabilitatea programelor si, de ce nu, in marketizarea adecvata a acestora (ca in orice derivat de economie, formarea in psihoterapie inseamna foarte multi bani, platiti in variate directii, nu neaparat constructive si necesare). In aceeasi masura, tinerii pot fi aceia care, de pe pozitiile realitatii, dar si de pe cele ale istoriei psihologiei si ale evolutiei acesteia, sa nu nege psihanaliza aprioric, intr-un elan modernist deconstructivist (fara sa fi vazut vreodata macar baza constructiei si sa-i fi inteles dispunerea), ci s-o reformeze. In cazul adultilor, mult mai orientati spre zona de socialitate, evenimentele din copilarie si planul inconstient al experientei nu produc mari mutatii motivationale, putandu-se astfel presupune ca receptivitatea spre modele de genul celor cognitivist-comportamentale sau existentiale este mai accentuata in cazul acestei categorii de varsta;

– desi acest studiu nu a urmarit evaluarea calitatii informatiei sau a prestatiei academice a profesorilor titulari de cursuri, faptul ca in cazul ambelor categorii de varsta „De multe ori, parcurgand cursurile de psihologie, am avut impresia ca acolo se vorbeste despre mine.”, (77% studentii tineri, 69% studentii maturi), dincolo de existenta fenomenului de proiectie, raspunsul global  primit poate fi extrapolat asupra aprecierii existentei unui suport academic adecvat, care a permis „suprapunerea”;

– la nivelul recunoasterii principalei surse motivationale pentru studiul psihologiei, marea majoritate a studentilor din ambele categorii de varsta au raspuns ca aceasta se afla in viata comunitatii si ca, in ceea ce priveste devenirea profesionala, motivatia de a deveni psihoterapeut poate fi modelata mai mult de problemele societatii decat de restul problemelor individuale. Insa, desi unele dintre intrebarile subsumate ipotezei care urmarea subidentitatea social-cetateneasca au fost formulate si avansate in ideea unui impact puternic, atat pe plan afectiv individual, cat si social-discriminatoriu, studentii (de ambele varste) nu „au cazut in plasa”, ci au acordat aceeasi atentie situatiilor cu impact psihologic care apar in intreaga sfera a problematicii individuale si sociale. In planul interpretarii se poate vorbi de existenta unui foarte bun nivel de maturitate profesionala la ambele categorii de studenti si de o buna influenta academica de specialitate, mai ales pe linia notiunilor de psihoterapie si consiliere, experientele de asistare nefiind impartite de catre subiecti din punct de vedere al „modernismului” sau al „aurei de bunatate a psihologului”, viitorii candidati pentru obtinerea atestatului de libera practica parand a fi gata sa trateze orice problema psihologica cu aceeasi seriozitate si implicare, fie ca este vorba de un divort, de un neajuns sexual sau de calamitati naturale;

– in ceea ce priveste psihologia sociala si obtinerea de competente specifice in domeniu, prezentul studiu exploratoriu scoate in evidenta faptul ca majoritatea celor chestionati, din ambele categorii de varsta, considera faptul ca psihologul social ar trebui sa figureze, oficial, in Clasificarea Ocupatiilor din Romania;

– daca „rasplata de a trai intr-o lume mai buna este suficienta pentru a deveni psiholog” a fost un raspuns preferat de majoritatea studentilor din grupa de varsta matura (in cazul carora se asociaza cel mai frecvent subidentitatea social-cetateneasca pentru alegerea studiului psihologiei), tinerii nu sunt de acord, interesant fiind de detaliat, intr-un studiu ulterior, ce anume s-ar incadra in categoria „recompensa pentru alegerea psihologiei” sau daca insasi ideea de „rasplata” rezoneaza (sau ar trebui sa rezoneze) cu ideea de psiholog;

– in ceea ce priveste rolurile inalt motivatoare pentru studiul psihologiei, studentii din ambele categorii de varsta sunt de acord cu faptul ca a fi parinte sau fiu nu ofera un plus de energizare in acest sens, dar nici ca deschiderea spre comunitate pe care o simt si pe care o manifesta ca viitori psihologi intersecteaza nefericit cu sustinerea si derularea acestor roluri familiale, in fond subsumate celui general, social;

– alegerea studiului psihologiei este perceputa, de catre ambele categorii de varsta, drept o foarte buna solutie adaptativa fata de problemele actuale ale societatii, ca o baza de intelegere adecvata a problemelor comunitatii atat din punct de vedere individual, cat si profesional, la nivelul interventiei psihologice;

– referitor la formarea de competente prin sistemul invatamantului la distanta, atat studentii tineri, cat si cei maturi, atat de la zi, cat si de la ID, considera ca acestea pot fi obtinute la fel de bine in actualul sistem de invatamant „la distanta”, acesta ridicandu-se la standardele de formare adecvate;

– in ceea ce priveste existenta si manifestarea unui plus de motivare si de efort al studentilor de la ID care sa provina din insasi forma de invatamant pe care o urmeaza, aceasta reprezinta doar perspectiva studentilor maturi, respectiv a celor implicati direct, studentii tineri nefiind de acord cu acest lucru, in schimb, ambele categorii de varsta (si de forma de invatamant) considera, cu mici diferente, ca dorinta de a practica efectiv si de a evolua in domeniul psihologiei este o caracteristica dominanta a studentului matur de la distanta, care nu alege acest drum doar pentru o „accesorizare a existentei personale” sau pentru ca „se simte nemultumit cu propria-i viata”, ci actioneaza in sensul obtinerii de competente pe care sa le poata valorifica activ, in folosul celorlalti;

– nivelul cunostintelor studentilor de la ID nu este considerat inferior de catre studentii tineri de la zi, dimpotriva, 80% dintre acestia cred ca studentul de la ID este la fel de valoros precum cel de la zi si ca nu exista diferente intre ei. In schimb, studentul matur se simte mai putin pregatit fata de studentul cel tanar, din cauza structurii si desfasurarii procesului educativ in forma de invatamant la distanta, pe care o valorizeaza mai putin fata de cea traditionala. Cu toate acestea, studentii maturi, la fel ca si studentii tineri, considera ca renuntarea la forma de invatamant la distanta priveaza sectorul practicii psihologice de niste viitori specialisti foarte buni. In acord cu aceasta realitate, studentii maturi sunt de parere ca persoanele in varsta de peste 40 de ani nu au alta sansa de a studia psihologia in afara sistemului la distanta, insa studentii tineri nu sunt de acord cu acest lucru. (In acord cu raspunsurile tinerilor, ca limita a acestei intrebari, care a putut crea suficienta confuzie, imputabila autoarei, este faptul ca nu s-a accentuat adecvat in text ca este vorba de nivelul de baza, nivel de licenta, cel mai probabil confundandu-se pregatirea la care se face referire cu formarea in diverse scoli de psihoterapie.);

– in ceea ce priveste valoarea care trebuie sa orienteze cariera unui psiholog, raspunsurile tinerilor, aflate la egalitate, au indicat universalismul (toleranta, intelegerea si armonia cu ceilalti membri ai societatii) si benevolenta (preocuparea pentru bunastarea altora, filantropie, ajutarea tuturor) iar cele ale studentilor maturi: universalismul. Interesant este faptul ca dintre cele zece valori pe care le-au avut la dispozitie, studentii maturi nu au folosit deloc, in raspunsurile lor, stimularea, securitatea, traditionalismul, conformismul si hedonismul, iar studentii tineri conformismul si hedonismul. Drept urmare, se poate avansa concluzia ca valorile ce nu trebuie sa orienteze cariera unui psiholog sunt conformismul (respectarea structurilor si ierarhiilor de obedienta) si hedonismul (obtinerea de gratificatii si satisfactii ce tin de placerea personala);

– la inceputul facultatii, studentii din grupa de varsta tanara erau orientati de stimulare (obtinerea de gratificatii din lucruri noi si dificile) iar studentii din grupa de varsta matura de universalism (toleranta, intelegere si armonie cu ceilalti membri ai societatii) si autodirectionare  (independenta in orientarea creatoare a propriei vieti);

– la sfarsitul facultatii, studentii din grupa de varsta tanara erau orientati predominant de realizare (succesul personal prin demonstrarea de competente), iar studentii din grupa de varsta matura de universalism si autodirectionare, aceleasi valori cu cele de la inceputul facultatii.”