Atunci când sunt mai mulţi masculi decât femele, arta devine un puternic stimulent sexual, doar că, prin protejarea unor specii speciale de căpuşe, specia umană este din ce în ce mai ameninţată de dispariţie

 Comentariile sunt închise pentru Atunci când sunt mai mulţi masculi decât femele, arta devine un puternic stimulent sexual, doar că, prin protejarea unor specii speciale de căpuşe, specia umană este din ce în ce mai ameninţată de dispariţie
Mai 312013
 

 

„Psychologies News

Relaxare

Arta este un important stimulant sexual, spun psihologii britanici după ce au interogat o serie de persoane cu meserii mai puţin artistice, dar şi poeţi şi pictori. În timp ce primii au, în medie, trei parteneri de-a lungul întregii vieţi, creatorii, bărbaţi sau femei, declară că au şi peste zece. Printre altele, numărul relaţiilor sexuale este direct corelat cu nivelul de creativitate. Oare viaţa boemă a artiştilor facilitează întâlnirile, şi partenerii lor sunt mai toleranţi decât alţii? Creativitatea creşte prestigiul sexual? Evident, problema rămâne deschisă, însă un lucru este sigur: artiştii suferă mai des de depresie şi tuburări vecine cu schizofrenia decât restul oamenilor.

Evoluţie

Atunci când sunt mai mulţi masculi decât femele,  specia este ameninţată de dispariţie? Se pare că masculii, în loc să le preţuiască pe rarele femele rămase, nu se arată interesaţi de ele şi se dovedesc foarte agresivi în timpul actului de reproducere, până într-acolo încât acestea au o rată de supravieţuire mai mică cu un sfert, de la un an la altul. În opinia cercetătorilor care au demonstrat acest fenomen la şopârle, mecanismul se întâmplă şi la nevertebrate, rozătoare şi anumite primate. Pentru specia umană se fac studii în societăţile excedentare de masculi, precum China şi India, dar specialiştii nu văd de ce oamenii ar fi prea diferiţi de maimuţe…

 

Ecoterapia: o medicină în expansiune

Apropierea de natură ameliorează sănatatea şi bunăstarea pentru a anunţa naşterea „ecoterapiei”, o abordare medicală ce foloseşte natura pentru a vindeca. Se cunoaşte deja rolul pozitiv al animalelor domestice pentru sănătate: pisicile şi câinii înlătură stresul şi scad tensiunea arterială. Ecoterapia merge mai departe de atât, făcând apel la animalele sălbatice şi la site-uri naturale. Astfel, după un studiu recent, înotul în prezenta delfinilor este un excelent antidepresiv. Cât despre bufniţe, veveriţe şi ratoni, acestea au fost folosite cu succes în mai multe ocazii pentru a ameliora starea de sănătate a copiilor suferinzi de tulburări emoţionale şi comportamentale. Noua medicină ecologică se sprijină adesea pe participarea pacienţilor la programe de conservare a naturii: protejarea vulturilor în Israel, a bursucilor sau a anumitor specii de căpuşe (!) în Marea Britanie. Apelând la un întreg complet de studii, Jurnalul Medical Britanic afirmă că ecoterapia este promiţătoare mai ales din punct de vedere psihic şi concluzionează că buna sănătate a ecosistemelor este direct legată de cea a oamenilor.”

Noi, mai idioţi din fire, concluzionăm următoarele:

  • dat fiind faptul că toate cele de mai sus reprezintă conţinutul unei singure pagini de magazin de psihologie, vestea proastă este că autorii acesteia nu au, per total, nici măcar un nivel tarabic, de piaţă;
  • în schimb, potenţialul rabic al unui asemenea conţinut  ne determină să regretăm amarnic, că ne-a muşcat, degeaba, un câine;
  • prea mult sex artistic duce la depresie şi tulburări schizofrenice, de unde şi refrenul: „mai bine zoolog decât psiholog, mai bine stareţ decât psihoterapeut”;
  • atunci când femelele sunt  prea puţine, ele devin din ce în ce mai puţine, pentru că masculii, atunci când le penetrează, de supărare că ele sunt, orificial, atât de puţine, le sfâşie, de-a dreptul, rochiile, ceea ce conduce, din prea multă durere faţă de munca batjocorită a lui botezatu’, la sinucideri modale în masă;
  • fără să fi desfăşurat astăzi vreun act sexual, nici mai blând, nici mai violent, nici în natură liberă, nici în vreun pat matrimonial, toleranţa noastră psihologică este invers proporţională cu nivelul de creativitate, altfel nu înţelegem de ce, pe psihologii care ne dau astfel de onorabile news, într-o revistă pe care noi, nătărăii, dăm banii, ne vine să-i punem să practice ecoterapia printr-o participare activă la conservarea adecvată a unei colonii de păduchi, în loc să le prescriem nişte clisme cu flori de podbal, tot un fel de, nu-i aşa?, terapie naturală;
  • buna sănătate psihică a cititorilor de pretutindeni, şcoliţi sau nu în psihologie, este direct legată de ocolirea, cu seriozitate, a unor astfel de magazine (cum ar veni, almanahe);
  • neavând la bază niciun studiu, decretăm cu convingere: cel mai bun şi mai natural antidepresiv îl reprezintă convieţuirea cu o broască ţestoasă, acea adorabilă fiinţă care îţi reaminteşte, constant, că ea va trăi iar tu vei muri. (Pentru cei care nu prea suportă oribilul verb „a muri!”, rectificăm decent: îţi va supravieţui.)

… Nu, staţi aşa, vă rugăm, nu plecaţi, că nici nu ne-am tâmpit şi nici nu am schimbat specificul site-ului peste noapte.  Suntem setaţi tot pe veşti bune. Noi doar remarcăm cu obiectivitate (şi salutăm cu nimicnicie) menţinerea pe piaţă a unor publicaţii la care idioţi ca noi cotizează din plin, chiar dacă numai-exclusiv-doar atunci când au de aşteptat la stomatologie şi şi-au uitat cărţulica acasă. Ieri, paradoxul nostru existenţial a fost de-a dreptul hilar: pe de-o parte ne tăvăleam pe jos de durerea neuronală provocată de onorabilul magazin, pe de altă parte observam, cu neţărmurită bucurie, cum dezvoltam, pagină după pagină, metode individuale de anestezie şi de profesională intervenţie bucalo-facială, la nevoie chiar şi de chirurgie.

Vă îndemnăm, aşadar, să încercaţi şi Dumneavoastră (inclusiv în implantologie). Până la pagina 5 veţi fi deja pregătiţi pentru scoaterea oricărui nerv. (Realizaţi ce vă spunem?! Fără doctor, fără xilină, mepivacaină, hostacaină, fără ace, doar citind o revistă de psihologie.) Pe la 8, îţi extragi dinţii singur. La următoarea, realizezi, din poignet, un detartraj profesional vecinului din dreapta.  La 20, deja îi pui pivot bătrânicii din faţă, căreia îi aplici, regeşte, şi-o coroană. Partea mişto e că, la sfârşit, stomatologul te plăteşte el pentru toată prestaţia, implorându-te, în genunchi, să nu cumva să uiţi, absolut din greşeală, revista pe măsuţă, propagând, culturaliceşte vorbind, anestezo-tentaţia colectiv-generală.

(Să nu credeţi cumva că revista în cauză nu-şi cunoaşte valoarea şi posibilităţile de actualizare, în om, a veleităţilor de auto-suprimare a sensibilităţii la durere. Pentru cazurile în care cititul articolelor de psihologie, în sine, nu produce efectul scontat, pagina de Psychologies Shopping – Frivolităţi importante, vă prezintă două obiecte de îndesat care produc, instantaneu, anestezie delirantă – … ce-i drept, cam uşuratică… -: Black is back, o geantă Lancel, 6.057 – şasemiicincizecişisapte – de lei şi una Purple Rain, Louis Vuitton, 19.300 – nouăsprezecemiitreisute – lei.

Credeţi-ne pe cuvânt şi pe bunul nostru gust psihologic: ultima e anestezic de urâtă; dacă tocmai ce-aţi intrat în cabinet, scaunul e liber şi stomatologul vă invită, galant, să-l escaladaţi, deschideţi direct la pagina 18.)

P.S. Broasca noastră zburătoare, mult superioară, psihologic vorbind, revistei în cauză, vă salută cu entuziasm.

Fotografie0104

Fotografie0110

Psychologies Magazine, nr. 60, iunie 2013

Miron şi miroane

 Comentariile sunt închise pentru Miron şi miroane
Mai 302013
 

Vestea noastră bună, cea de toate zilele, este aceea că ne plac homosexualii. La fel şi ateii. Ca să nu mai vorbim de credincioşii practicanţi.

În zorii dimineţii, l-am prins pe Leonard Miron la TV, într-o înregistrare de ieri. (Ceea ce înseamnă că toate ziarele de astăzi îl au centrat pe vreo pagină, aşa că haideţi să nu irosim amănunte.)

Am reţinut si prelucrat, pentru Dumneavoastră, următoarele:

– etichetele sunt pentru murături, absorbante şi unelte de grădină, nu şi pentru oameni;

– prin procedură medicală, ea, prietena lor, va avea un copil cu el, el fiind, de felul lui, în acelaşi autobuz cu altul de acelaşi fel;

– copilul lor îi va explica dirigintei de la şcoală, la un moment dat, următoarele: „el este tatăl meu, el este partenerul tatălui meu, iar ea este mama mea”. (Nu neapărat în această ordine.)

Ne place. Dacă vom putea face ceva constructiv pe acest site, legat de subiect, vom face.

Ne plac homosexualii. La fel şi ateii. Ca să nu mai vorbim de credincioşii practicanţi.

(Acest articol ne trezeşte amintiri amuzante, de pe vremea când partea feminină a acestui site, de felul ei heterosexuală, se chinuia, cu dexul şi chiar cu unele semne mijlociu-digitale, să îi explice unei diriginte de copil ce înseamnă aceea familie monoparentală.)

A şasea

 Comentariile sunt închise pentru A şasea
Mai 292013
 

Adrian Nuţă e grozav, nu-i aşa?

(Pentru respectarea adevărului istoric, vă informăm că, în afara subiectului, am preluat integral întrebarea adresată candidaţilor la Oxford, Facultatea de Limbi Moderne şi Medievale, fiind de părere că, în ceea ce priveşte realismul psihologic, ce mi-e Nuţă, ce mi-e Cehov.)

Şi afară-s ploi, doar ploi, şi e rost de cinci veşti noi

 Comentariile sunt închise pentru Şi afară-s ploi, doar ploi, şi e rost de cinci veşti noi
Mai 262013
 

1. Afară plouă.

2. În Ardealul naşterii şi copilăriei mele, prin mijloc de Cluj, Dorel Neînfricatul a asfaltat drumul nevinovat al tramvaiului, o linie cât se poate de funcţională. Mărturisim, ne-a fost o milă nemărginită de domnul vatman, care, bietul de el, cu mânuţele lui două, îşi făcea pârtie nouă şi îndepărta materialul bituminos de pe şine cu o expresie de cel mai pur optimism: „Negreşit, în ţara asta va fi bine.”

3. Afară plouă iar.

4. Plouă şi cu donatori de organe. Nu s-a aşteptat nimeni la asta, spune Raed Arafat, aşa că acum se munceşte la adaptarea şi dimensionarea finanţării pentru cazurile „în lucru”. (Iar noi suntem tare mândri de egoismul luminat, cu aspecte altruiste, de care dau dovadă semenii noştri.)

5. Plouă din nou. Şi, ca să ne întoarcem cum se cuvine, pe şine (fără să avem convingerea că nu deraiem cu această plină de iubire ştire), ROPID, omologul cumulat  din Praga al neaoşelor RATB şi METROREX, conţinând o conducere cu evidente înclinaţii spre om şi spre un anume gen de psihologie, are, în plan activ, un obiectiv temerar: pentru că oamenii sunt din ce în ce mai singuri şi mai necăsătoriţi, căci nu prea mai au nici timp, dar mai ales locuri unde să se întâlnească şi să se cunoască (cum ar veni, să stabilească relaţii), vor fi introduse în circuit trenuri de dragoste, trenuri ale iubirii, unde  relaţionarea (desigur, cea spirituală) va fi nestingherită şi chiar sprijinită. Doar că există, ca de obicei, o problemă: din depoul Hostivar, trenul pe care trebuie să îl iau eu pleacă la 04:43. Mă urc în staţia Strasnicka la 04:48 şi cobor la Malostranska, la 05:01. (De la cap la cap, întreaga cursă se desfăşoară în intervalul orar 04:43 – 05:04.) Dat fiind faptul ca voi petrece în trenul iubirii doar 13  minute, se impune, fără îndoială, a cincea:

Cum aţi gestiona acel timp, cu ce fapte sau cuvinte l-aţi umple, pentru ca în final să ieşim din metrou de mână,  amândoi, împreună?

 

A patra

 Comentariile sunt închise pentru A patra
Mai 252013
 

Vă rugăm să ne comunicaţi cel puţin o metodă care să vă permită să vă măsuraţi greutatea capului.

(Nu este nevoie să ne faceţi cunoscut rezultatul…)

(Până atunci, fiind, oarecum, în zonă, să ne reamintim că iluminatul nostru creieraş consumă, în unităţi de măsură a puterii electromagnetice,  mai puţin decât becul de la frigider şi că, în condiţii de proastă exploatare, igienizare şi depozitare, îşi alterează conţinuturile la fel precum ar face-o cel mai grozav agregat frigorific. Da, foloseşte el doar 12 waţi, dar, abordând problema la modul biologic, stimabilul este, în acelaşi timp, un mare consumator de energie. Deşi nu cântăreşte mai mult de 3% din greutatea corpului, drăgălaşul de el consumă 17% din totalul de energie a organismului.

Vă întrebaţi, descumpăniţi, unde-i vestea cea bună?

Indiferent că scrieţi un articol, reelaborati teoria relativităţii sau tociţi de zor la teoriile învăţării, creierul consumă energia pentru a se menţine în stare de funcţionare, păstrând câmp electric pe toată suprafaţa membranal-neuronală, asigurând continuitatea comunicării.

Vestea buna e cam retorică: păi dacă tot îl avem, trage şi el ceva la cântar, îi decontăm, vrem-nu vrem, energia, n-ar fi bine să-l chiar folosim, sporindu-i, prin cunoaştere, poezia?)

A treia

 Comentariile sunt închise pentru A treia
Mai 252013
 

 

Tu ce ai face cu tine, din tine, pentru profesia ta?

 

(Să vă ajutăm puţin, ce-i drept, într-un mod cam exacerbat, dar cu temei orientat.

În definirea unui microorganism drept element cauzal al unei boli, cele trei postulate ale lui Koch spun cam aşa:

–          Vinovatul trebuie să se găsească în leziunile specifice bolii;

–          Să poată fi izolat în cultură;

–          Să reproducă boala atunci când este introdus (inoculat) într-un organism gazdă sănătos.

Prin anii 1975, profesorii predau  cu convingere iar elevii înghiţeau cu mândrie cum că în mediul acid al stomacului nu ar putea exista niciun neam de bacterie, cât ar fi ea de ciudată sau de amărâtă.

Cum paradigmele încremenite dau unora, mai puţin constipaţi, urticarii creative şi mâncărimi neuronal-acţionale, Barry Marshall şi Robin Warren şi-au pus organele afectate la treabă.  Gastrita, din moşii strămoşi ai cauzalităţilor presupuse, era cocoţată în cârca stresului şi a nevrozei – are nervi la stomac, săracu’… -, acestea reprezentând, prin extensie, o condiţie de dezvoltare a ulcerelor peptice şi a cancerului la stomac. Gastrită stresică, cancer stresic. (… Vă rugăm din suflet să ne scuzaţi, dar unii dintre noi nu pot scăpa de virusul inventărilor de cuvinte.)

Fiind pregătit să observe, deşi la şcoală învăţase doar să vadă ceea ce văzuseră alţii (şi, de ce nu, să închidă chiar ochii, mergând pe mâna cuvintelor), Robin a constatat pe biopsiile pacienţilor cu gastrită sau ulcere, o  grămadă ramificată de microorganisme pe mucoasa stomacală, ivită în craterele de la nivelul ulceraţiilor interne.

Alţii nici măcar nu reuşeau să le vadă, dar nici Robin nu reuşea, nicium, să le cultive.

Barry, intrigat şi sceptic vizavi de observaţiile lui Robin, a început şi el să adune frotiuri de la pacienţi, sperând să cultive bacteria. S-a străduit din răsputeri,  doar că într-o zi, prins de o grămadă de probleme profesionale,  a uitat de examinarea vaselor şi le-a lăsat în incubator. Surpriză: o perioadă de incubaţie foarte lungă, negândită şi neprevăzută, a scos-o la iveală pe Helicobacter Pylori.

Ce te faci însă cu al treilea postulat al lui Koch, fără de care loteria e lipsită de câştig?

Robin şi Barry, unindu-şi forţele, au inoculat porci cu HePy, doar că domnii, fie-le codiţa lor răsucită de ros, nici nu au făcut ulcere (nici măcar unul!) şi nici nu stăteau cum trebuie la endoscopie (toti!  – fiind, de felul lor, mai burtoşi).

Sigur că da, fără să calce etica medicală în picioare, nici nu se punea problema să inoculeze bacteria în om.

În alt om.

Aşa că Barry, perfect sănătos, s-a inoculat pe sine.

Înghiţire, vărsături, îmbolnăvire violentă, endoscopii, biopsii.

HePy a fost dovedită şi comunicată oficial, în mod indiscutabil, drept cauză (bonafide) a inflamaţiei gastrice.

Din punct de vedere etic, nu mai e cazul să subliniem, experimentul e de cea mai nepermisă dimensiune, dar, totuşi, o facem.

Şi revenim la întrebarea a treia, plusând, absolutamente retoric, cu mirarea: cât de HaPPy poţi fi, cu tine întreg, în profesia ta?!)

Pentru că

 Comentariile sunt închise pentru Pentru că
Mai 232013
 

… Măi, să fie, a fost cât pe ce să rămâneţi fără vestitori.

Astăzi ne-a stat inima-n loc. Mie pentru că nu puteam accepta că mi se întâmplă o asemenea nenorocire taman în varful curbei de maxim potenţial, partenerului meu editorial pentru că nu putea înţelege de ce taman el e ultimul care află, dar mai ales de ce divinitatea l-a ales să fie excepţia care confirmă regula.

La ceas de dimineaţă, ne-a sărit în ochi marele titlu: DE CE NU MAI VOR BĂRBAŢII SĂ FACĂ SEX?, aşa c-am căutat mai jos, febrili şi de-a dreptul disperaţi, lămurirea.

„- Când problemele de greutate sau de încredere ale partenerei în felul în care arată încep să câştige teren;

– când el şi numai el are iniţiativa în dormitor;

– când femeia renunţă să se mai îngrijească şi se transformă în colegă de frigider şi sufragerie;

– când comunicarea pe teme sexuale aproape că nu există, iar el încă bâjbâie.”

… N-avem timp să facem haz de liniuţele de mai sus, dar ne grăbim cu o completare, e-adevărat, cu bulină:

● pentru că revistele doctorale, prin reprezentantele lor veşnic tinere, răspund la întrebarea „de ce” cu „când”, introducând (la limită şi pe dos) o discutabilă cauzalitate cu nuanţă temporală într-un orificiu care s-a închis cam de multişor, pare-se, de la sine.

„Ce se întâmplă, doctore?”, nr. 85, mai 2013

 

Trăim

 Comentariile sunt închise pentru Trăim
Mai 232013
 

Dintr-o dată, închizând o carte şi deschizând, pentru o clipă, televizorul, ne-am adus aminte de o poezie. Trăim. Ce veste nouă, senzuală.

 

„Trăim ca-n rai: în pielea goală,

Cântăm în cor, mâncăm ce pică,

Dar domnul tot ne poată pică,

Ne pune în genunchi, ne scoală.

 

Şi Eva, cu un şarpe-n poală,

Ea îl învaţă şi îl strică,

Păcatul e de mântuială,

Numai o dată mori de frică.

 

Unde o fi faimosul gard?

Poveşti cu păcătoşi ce ard,

În smoală, ascultăm la şase.

Pe-atunci, unii aveau şi case!

 

Din oră-n oră, Dumnezeu

Ne spune: „Dumnezeu sunt eu.”

„Trăim”, MARIN SORESCU, vol. „Traversarea”, 1994

 

A doua

 Comentariile sunt închise pentru A doua
Mai 232013
 

Dacă există Dumnezeul cel atotputernic şi omnipotent (… sigur, sunt sinonime, dar nu am rezistat tentaţiei de accentuare…), oare ar putea să făurească un bolovan într-atât de greu încât să nu-l poată urni din loc nici măcar el?

Ţigara, eterna poveste

 Comentariile sunt închise pentru Ţigara, eterna poveste
Mai 222013
 

Ziua noastră s-a terminat foarte bine, adică în hohote de râs. Navigând, pe un site ne-a apărut un anunţ-solicitare. (Transcriem ca atare.) ” În scopul de a combate abuzurile, avem nevoie pentru a verifica dacă eşti om înainte de a proceda. Vă rugăm să introduceţi caracterele pe care le vedeţi în imaginea din stânga şi apăsaţi enter.”

Am trecut proba voioşi. Suntem oameni.

Drept urmare, pentru a avansa în adevărul obţinut, vom încerca să ne menţinem vii cât mai mult. Din fericire, socoteala asta simplă şi primitivă nu rimează cu „tutun”. Din nefericire, din nesocoteală se moare.

Nu prea ştim de unde s-o apucăm cu explicaţiile, pentru că acesta, stiţi bine, nu este un site de psiho-oncologie. (Vă recomandăm să aşteptăm, împreună, punerea în pagină a site-ului frate, la fel de pozitiv şi de optimist, cabinetdepsihologiemortală.ro, acolo unde vom vorbi doar despre cancer şi feţele lui.)

Pe scurt (cât suntem noi în stare de scurt): cancerul nu e o boală, ci vreo sută de boli diferite. Câtă vreme ni se tot scurg zilele, suntem expuşi  fumului de tutun, radiaţiilor, viruşilor etc. Suntem expuşi exteriorului nostru la fel de mult cât interiorului nostru (substanţe chimice, sistem imunitar etc.), oricare dintre acestea fiind extrem de abile şi de capabile să provoace mutaţii genetice care să conducă la proliferare malignă. La cancer, adică. Câte gene avem, atât de multe posibilităţi există ca ceva rău să se întâmple. Cum traducem acest „rău”? Cancerul apare atunci când reglajul diviziunii şi morţii celulare nu mai este eficient, pentru că ceva a intervenit. Oncogenele stimulează proliferarea celulară. Oncosupresoarele o inhibă. (În plus, avem în zestre gene care protejează, atât cât sunt ele în stare – şi sunt!, ADN-ul, integritatea lui şi fidelitatea replicării.) Aşadar, pe linie logică (şi, oarecum, literară), beleaua mutaţiilor genetice poate apărea din două directii: activarea oncogenelor/inactivarea genelor supresoare. Procesul de carcinogeneză începe cu o mutaţie pe oricare dintre ele, declanşându-se mai apoi un proces de degenerare celulară şi o trecere, cu mare uşurinţă,  de la fenotipul normal la cel tumoral (dar incognito şi în linişte, pentru multă vreme şi pentru multă lume).

Imaginaţi-vă o prăpastie care există în mijlocul lumii noastre. E prăpastia noastră, pentru care avem  acte de proprietate genetică. ÎNSĂ NU TOATE CELULELE NOASTRE SE AFLĂ PE MARGINEA EI, FĂRĂ NICIO ASIGURARE, GATA SĂ SE PRĂVĂLEASCA FĂRĂ SCĂPARE.  E mai rău: unele dintre ele, aflate, în termeni fizio-geografici, departe de vuietul şi de curentul acelui hău, sunt trase spre prăpastie. Conduse, ca să ma exprim şi mai clar. Aduse, ca să plasez responsabilitatea noastră la locul pe care îl merită. ORICARE DINTRE SUBSTANŢELE AGRESIVE de care vorbeam la început sunt ÎN STARE, PRIN MUTAŢIILE PE CARE LE FUNDAMENTEAZĂ, SĂ INIŢIALIZEZE PROCESUL CARCINOGEN.

Căntecul sirenelor, vă amintiţi?

Ţigara. Cel mai puternic cancerigen dintre toate elementele identificate.

Ducem cu noi, oricât ne-am dezice de ea, pe ea, prăpastia. Cancerul este încărcat în genomul nostru, aşteptând să fie activat. Credeai că îi dai foc atunci când îţi aprinzi o ţigară? Că umpli hăul cu scrum şi mucuri strivite, transformând prăpastia goală într-un munte plin, nou, sănătos, plin de fudulie şi de curaj? Realitatea e că nu faci altceva decât să te arzi, continuu, pe tine. Ţi-o tragi, cum ar veni. (N-am vrut să spun: îţi bagi ţigara aprinsă în fund, vai de cei cu cancere colo-rectale.)

Vom scrie, zilele următoare, despre nişte experimente cu nişte rezultate năucitoare.

Şi despre cum s-a lăsat Sorina de fumat, acum vreo 15 de ani. (Acum are 43, fuma de la 18.)

Martin Page s-a hotărât, într-o carte, să devină prost. Ea (fiind câine, în zodiacul chinezesc), s-a încăpăţânat să rămână.

Însă până atunci, gândiţi-vă la cele de mai jos (şi faceţi chiar şi o paralelă tâmpită, de exemplu cu mita electorală.)

Prin anii 1945, într-un zdravăn context de şubrezire economică, în Marea Britanie preţul ţigărilor a crescut cu un şiling (buget care trebuia susţinut prin taxe adiţionale), dar, în acelaşi timp, celor care declarau că sunt fumători,  li se acorda, în bani reali, un „supliment pentru tutun”.

Oamenii au fost plătiţi ca să fumeze. Nu li s-au dat bani de pâine, ci de ţigări. Cum ar veni, au fost puşi să semneze: declar pe proprie răspundere că sunt fumător şi că am nevoie de bani pentru a fuma, bani pe care îi voi primi de la voi şi pe care îi accept cu mândria unui fumător veritabil, sprijinit, iacătă, de stat, pentru că interesele noastre comune şi ale industriei de profil sunt mult mai importante în acest univers economic global, decât, ce fum idiot!, viaţa mea singulară.

Gândiţi-vă, vă rog, la acest tablou sinistru, de cea mai bună calitate. Fiind, foarte simplu, realitate. Oamenii au fost plătiţi ca să fumeze.

***

(Schimbînd registrul grav(itaţional), suntem uimiţi, în continuare, de lipsa de profunzime retorică  întâlnită pe un site la care ne raportăm existenţial din timpuri aniversare, cam de când am descoperit, cu nedisimulată uimire, cum că gîndirea se produce undeva în cap, capul e cel cu păr şi cu două găurici laterale, explicându-ne astfel, de ce e mult mai excitabil decât alte organe. (Vestea  bună derivată din context: doamnelor şi domnişoarelor, nu mai căutaţi cu oglinda introvizoare – pentru punctul G există doar teorii, nici măcar o dovadă localizatoare.) Aşadar. Suntem uimiţi de recomandare. Cum am putea, dumnezeule mare, să ne irosim scriiturile virtuale pe un Brad casnic, cu copii mici de mână şi cu nevastă, wow, ameţitoare, câtă vreme pe lume există cel puţin un porc care a simţit răsuflarea lui Clooney în cearceafuri comune şi pe aceeaşi saltea foarte tare?!)